M-am întrebat adesea ce s-ar fi întâmplat cu Monica Lovinescu şi colegii ei de generaţie risipiţi în lume sau morţi în închisori, dacă istoria şi-ar fi urmat cursul lin, fără război, fără Garda de Fier, fără Cortina de Fier, fără dictatură sau exil, iar interbelicul nu s-ar fi numit aşa, ci ar fi fost doar perioada normală de după Marele Război, primul şi singurul. În reveriile mele o văd pe fiica lui E. Lovinescu şi asistenta lui Camil Petrescu de la Seminarul de Artă dramatică ajungând o regizoare cunoscută, dublată neapărat de o romancieră. I-am citit cândva un microroman, În contratimp, peste care am dat în câteva numere succesive din Revista Fundaţiilor Regale, dar de care autoarea nici nu mai vrea să audă. Acum, după Cuvântul din cuvinte înţeleg de ce. Proza ei interbelică era o joacă vag sentimentală, în limitele obişnuite ale literaturii feminine tinere din epocă, deşi fără despletiri lirice. Cuvântul din cuvinte e, în schimb, o carte cu miză maximă. Îndrăzneaţă stilistic, originală şi bătăioasă.

Este parabola unei lumi totalitare, în care, azi, se poate recunoaşte România dintre 1948-1989. Ar fi putut contura o utopie neagră, dacă n-ar fi, în fond, un roman realist, ascuns în limbaj esopic. Este, probabil, primul roman politic esopic scris în literatura română modernă. Cititorul trebuie să descopere realitatea printre rânduri, să caute subtextul. Cartea are 21 de capitole: sunt 21 de feţe ale răului lumii şi cea mai puternică legătură între ele este absurdul. Un narator sau, mai des, o naratoare anonimă consemnează scene de viaţă cotidiană. Lumea e schimbată, de nerecunoscut, în cel mai concret mod cu putinţă: munţii dispar, căci totul trebuie să fie nivelat, fără relief, oamenii au nevoie de alte capete ca să trăiască mai departe, plasa de interdicţii riguroase şi permisiuni bine delimitate îi acoperă, îi transformă în anonimi, lipsiţi de perso