Scriam recent ca Europa e „condamnata“ sa-si delimiteze granitele naturale. Dar care sint acestea?
In noiembrie 1959, generalul De Gaulle evoca, la Strasbourg, o Europa unita „de la Atlantic pina la Urali“. Prin anii ’80, formula il atragea pe Gorbaciov, chiar daca implica despartirea (ipotetica) dintre partea europeana si cea asiatica a URSS. Viziunea gaullista s-a realizat partial in postcomunism prin acceptarea in UE a fostilor sateliti din blocul sovietic.
Si totusi, chestiunea frontierelor externe ale UE capata de-abia acum o nota dramatica. Nu e vorba numai despre (in)oportunitatea de a „primi“ Turcia, adica de a completa cu 70 de milioane cele 17 milioane de musulmani deja prezenti pe continentul nostru. Problema de fond priveste relatia europenilor cu globalizarea.
Daca extinderea continua (in numele pietei), atunci Europa isi reneaga definitiv valorile traditionale si accepta neoliberalismul american ca personalitate de imprumut. Daca, dimpotriva, extinderea e stopata, atunci exista riscul transformarii UE intr-un competitor economic slab, care isi apara „modelul social“, desi nu-l mai poate sustine pe termen lung.
Factorul care ar putea scoate Europa dintr-o asemenea alternativa e legat de ceea ce John Ralston Saul numea, intr-o carte din 2005, „The Collapse of Globalism and the Reinvention of the World“.
Autorul sustine ca „globalizarea“ - ca ideologie difuzata prin revolutia tehnologica - nu a generat „prosperitate rapida pentru toti“ si nu va beneficia, prin urmare, de viitorul profetizat la inceputul anilor ’90.
Ceea ce parea sa anticipeze „imperiul mondial“ (bazat pe telecomunicatii, unificarea pietelor bursiere si malaxarea identitatilor locale) a capotat, din simplul motiv ca premisele sale s-au dovedit inaplicabile.
Lumea secolului XXI primeste astfel sansa de a se „re
