Cu mai mult de doua decenii in urma, pictorul Eugen Tautu, care locuia pe atunci la Sibiu (acum e stabilit in Franta, la Toulouse), mi-a cerut permisiunea de a face portretul fiului meu, Alexandru. L-a facut si ni l-a daruit pe urma, cu o magnanimitate la care, sincer sa fiu, nu ma asteptam.
Aceasta a fost prima surpriza. A doua a fost sa constat ca in portretul de pe panza fiul meu fusese "imbatranit" cu buna stiinta. In realitate, avea 6-7 ani, la care artistul, cu predictia lui fabuloasa, adaugase de la sine alti vreo 7-8 ani. Impresia era halucinanta. Ei bine, mi-a fost dat ulterior sa traiesc o experienta uluitoare. Vedeam cu ochii mei cum, de-a lungul anilor care au urmat, fiul meu semana tot mai mult cu portretul, se indrepta spre propria imagine viitoare in picaj, iar portretul parea ca-l asteapta, ca oglinda unui luciu de apa. Pana cand, intr-o zi, suprapunerea celor doua imagini s-a produs si identitatea lor a fost una fara de rest.
Astazi sunt tot mai incredintat ca fiecare dintre noi are stocata, undeva in viitor, o astfel de imagine, un astfel de "portret" spre care se indreapta inexorabil, care-l asteapta si care, ca o masca de aur, ca un prosopon, sfarseste prin a se uni definitiv cu figura celui pe care-l reprezinta.
*
Cand, pe o vreme caniculara, la limita suportabilului, intalnesti o expresie cum e aceasta: "Pictura ca murmur", gandul iti zboara neintarziat la racoarea si clipocitul vindecator ale unei ape de munte. Expresia ii apartine lui Paul Gherasim si e genericul unei expozitii cu totul exceptionale, o expozitie-eseu oferita publicului la Galeria Curtea Veche din Bucuresti. Metafora mangaie, respira o poeticitate intensa si pura, cum va fi fost vazduhul la inceputul lumii, dar in acelasi timp contrariaza, te pune pe ganduri, te invita sau, mai exact, te someaza la meditatie. In primul rand pentru ca rastoarna obis
