Faptul că n-am aderat practic la curentul hippy, de exemplu, nu înseamnă că acesta nu a existat. În formele lui extraordinare, în stiluri ce au pus stăpînire pe muzică, pe modul de a vedea şi de a trăi viaţa, pe limbaj, pe modă, pe un soi de libertate altfel tratată. Faptul că eu, de pildă, n-am plecat cu colegii mei de liceu, de facultate la Costineşti sau la 2 Mai, cu chitările de gît, cu votca prin diferite sticle şi buzunare şi cu ţipătul non-conformismului în astfel de idei, nu înseamnă că toate acestea nu au existat şi nu există. Nu înseamnă că n-am petrecut zile şi nopţi scăldate în poveşti, în polemici, în fum greu de ţigară şi aburi de băutură încercînd să demonstrăm că lumea nu este decît aceea pe care o vedem noi. Şi doar aşa cum o vedem noi. Teribilismul nu cred să fi ocolit pe cineva. Doar manifestările lui sînt diverse. Nu înseamnă că structura mea rebelă nu şi-a avut, de-a lungul anilor, discursul ei. Ce mi s-a părut formidabil multă vreme a fost spiritul tolerant în care am existat. Ca generaţie, pe de o parte, şi în relaţiile cu celelalte generaţii, pe de altă parte. Ne acceptam unii altora nu doar extravaganţele, mai mult sau mai puţin formale, ci profunzimea judecăţilor, maturizarea conştiinţei, a atitudinii. Am avut şansa profesorilor care au încurajat libertatea din noi, libertatea de expresie, chiar atunci cînd pentru treaba asta se plătea scump, care ştiau cum să ajusteze devierile noastre, cum să ne facă să înţelegem, subtil, că nu prea e nimic nou sub soare, că apa caldă s-a inventat de ceva vreme şi ne bucurăm cu toţii de binefacerile ei.

Faptul că tonul devine ascuţit, uneori, pe ici, pe colo, în cultura noastră, în spaţiul teatral, literar şi nu numai, iarăşi nu e ceva nou. Intoleranţa şi radicalitatea ei, însă, pentru mine sînt mai recente şi greu de acceptat. Nu există decît alb sau negru, lucrurile nu pot fi decît într-un fel şi n