"Apelul" unui grup de personalităţi culturale în favoarea preşedintelui Băsescu în bătălia acestuia cu "sistemul ticăloşit" transpartinic a avut, în mai toate mediile româneşti, un ecou extraordinar. D-nii Liiceanu, Pleşu, Patapievici şi ceilalţi au comis un act de felonie în raport cu propria condiţie, cea de intelectual, renunţând la detaşarea rece, olimpiană faţă de vulgarele probleme ale politicului, de "minima morală" inerentă acesteia. Casandrele mai spun şi că, susţinând un preşedinte ce a ales să condamne comunismul, să deschidă dosarele Securităţii şi să ceară Justiţiei excluderea dependenţilor de administraţie, ei "au dat cu barda în Dumnezeu", şi-au trădat statutul, eşuând într-un jalnic şi suspect partizanat pentru că puterea este singura capabilă să ofere avantaje materiale palpabile. Grupul, ghidat de d-l Liiceanu, a renunţat deci la "splendida izolare", definitorie - după unii - pentru intelectualitatea veritabilă (chemată să judece, să califice actele politice, fără a se implica în ele), reiterând greşeala "boierilor minţii" din secolul trecut, denumită de Julien Benda "trădarea intelectualilor", de implicare în mişcările politice divergente, în special în cele cu vocaţie ecumenică, proclamate izbăvitoare pentru umanitate. "Trădarea" a însemnat încercarea de a da fundament raţional unor "proiecte politice" bazate pe certitudini oraculare, de stânga sau de dreapta, transformând astfel discursul ştiinţific sau artistic într-un discurs propagandistic, într-un angajament ideologic, deformator prin definiţie. Mai mult, susţinând o poziţie declarat de dreapta, cum este cea asumată de preşedintele Traian Băsescu, grupul a lovit şi în "sfânta sfintelor", plasarea de fond a intelectualităţii pe poziţia de apărătoare a colectivităţii oprimate, a celor mulţi, deci pe o poziţie tradiţional de stânga, concepută însă ca o stângă morală, nu politică. Grupul, repreze