Viziunile utopice moderne, menite sa descrie viitorul paradiziac al Pamantului, au de regula in vedere doua "obiective majore": fertilizarea deserturilor si topirea gheturilor de la poli. In mecanica simpla a acestei gandiri, obiectivele respective nici nu pot exista unul fara celalalt, deoarece apa necesara transformarii Saharei intr-un veritabil Eden trebuie luata totusi de undeva. Iar la ipoteticele bogatii minerale ale Antarcticii nu ajungi usor, cata vreme continentul acesta distantat de civilizatie isi ascunde fata sub o masca de gheata de doi-trei kilometri grosime.
Nascocitorii unor asemenea proiecte simpatice isi pierd energia speculativa in calcule privind modalitatile tehnice si "practice" de transpunere a ideilor lor in realitatea inca modelabila a viitorului. Ei mediteaza mai putin la riscurile imediate si la consecintele de cursa lunga ale pomenitelor interventii in starea actuala a planetei. Sa spunem insa ca nu fanteziile scriitorilor ne intereseaza aici, ci anticipatiile mai temeinic fundamentate ale specialistilor in evolutia climei. Acestia se intalnesc periodic sub patronaj ONU, redacteaza si prezinta rapoarte, constata fenomenele pe baza de studii detaliate si avertizeaza in consecinta.
Previziunile lor pleaca de la observatia ca, oricum, chiar si fara construirea unor ingenioase dispozitive tehnice de atac asupra calotelor glaciare, atmosfera se incalzeste excesiv, iar gheturile polare se topesc de la sine. Incet, dar fara oprire. Rapoartele mai vechi, apreciaza ei astazi, prezentau abia o versiune edulcorata a fenomenului: poate din prudenta, poate din teama de a nu dramatiza, poate pentru ca diverse comisii sa nu fie invinuite de cultivarea senzationalului ieftin, alarmist. In realitate, schimbarile sunt de mai mare amploare decat se credea si tind sa aduca surprize neplacute omenirii pe parcursul secolului in care am int
