Ca să întemeiezi o religie nu e îndeajuns să vii cu un mesaj pe care să-l decretezi de origine divină, sperînd că astfel, hipnotizaţi de autoritatea lui celestă, toţi se vor grăbi să te urmeze. Dacă răspîndirea religiilor ar fi depins exclusiv de valoarea textelor întemeietoare, nici una nu ar fi depăşit limitele unei secte, cum nici una nu ar fi putut să se impună în faţa altora, preluîndu-le, înghiţindu-le sau desfiinţîndu-le. Altfel spus, nici un text, oricît de divină i-ar fi sursa, nu are o putere de înduplecare atît de mare încît, la lectura lui, să simţi că forţa lui de convingere te îndeamnă la convertire. Nici un text, atunci cînd e citit, nu-ţi şopteşte că e divin, făcîndu-te să simţi că ar fi din gură dumnezeiască. Şi atunci, orice text ar rămîne buchie moartă dacă nu ar apărea nişte oameni a căror viaţă să-i însufleţescă litera. Trebuie aşadar să vină mai întîi cineva a cărui biografie să dovedească că un mesaj e cuvîntul lui Dumnezeu pentru ca semenii să înceapă să-l privească ca atare.
Asta înseamnă că elementul care hrăneşte spiritul unei religii nu stă în litera mesajului divin, biată încropire căznită a unor fiinţe care, în ciuda statutului lor de profeţi, rămîn nişte făpturi croite din aceeaşi plămadă umană, ci în modul în care viaţa profeţilor a servit drept exemplu de sugestie pentru contemporanii lor. Cu alte cuvinte, dacă există o scînteie izbăvitoare în mesajul unui întemeietor de religie, ea ţine de gradul în care biografia lui, conformîndu-se ideilor rostite, i-a îndemnat pe ceilalţi să-l urmeze. Tocmai de aceea doctrina unei religii nu poate fi separată de viaţa celui care i-a pus temelia, şi asta fiindcă puterea ei de acaparare psihică nu stă în adevărul teoriei susţinute, ci în viaţa celor care şi-au asumat acel adevăr. Altfel spus, pe oameni nu-i poţi atrage cu o idee decît dacă eşti pregătit să suferi pentru ea.
De pildă, dac
