Una este să vezi frumuseţea lumii înconjurătoare, pe lângă care alţii trec ca nişte orbi, şi alta să înfrumuseţezi realitatea, după metoda "te-am spălat, te-am pieptănat, fundă roşie ţi-am pus". Această înfrumuseţare exterioară a realităţii o practică pe scară largă Ioan Nistor, în volumul de versuri Metamorfoze (Deva, Ed. Emia, 2007).

Unele dintre reprezentările lui seamănă cu bibelourile-kitsch, confecţionate din ghips, scoici şi oglinjoare care pot fi găsite în bazarurile de la malul mării:

"Acest urcior e un arc de triumf al gândului bun,/ e un vlăstar al ochiului scăldat în lumină,/ la care sufletul meu însetat/ se închină.// Dă-mi-l să-mi satur pământescul dor/ cu apă vie din limpede izvor,/ să beau dulceaţa depărtării, ninsorile,/ să curgă în mine crâmpeie vechi,/ să mă absoarbă culorile.// În mână te iau ca pe o lacrimă frământată de timp./ Tu ne strângi pe toţi cu braţe de petale,/ cerc lustruit cu arătătorul inimii,/ primeşte-mă sub razele tale!" (Urcior de lut).

Autorul este, fără îndoială, un om sensibil şi bineintenţionat. Dar acţiunea lui de decorare a existenţei nu are nici o legătură cu poezia. Aflat la nesfârşit într-o stare de extaz, el dezvoltă o retorică a proslăvirii care devine repede plictisitoare. În plus, generează şi asocieri de un comic involuntar. Cum adică "în mână te iau ca pe o lacrimă frământată de timp"? O lacrimă, fie şi frământată de timp, nu poate fi luată în mână, ci eventual pe degetul arătător. Pe de altă parte, cum adică "tu ne strângi pe toţi cu braţe de petale"? Este vorba de petale de mărimea unor braţe, sau de braţe compuse din sute de petale obişnuite, lipite între ele?

Aproape fiecare poem din carte îşi dezvăluie, citit atent, o neaşteptată (şi, probabil, nedorită de autor) latură comică:

"Tulpina - o rază/ retezată cu ochii,/ răsădită în inimă,/ neîncetat izvorând.// Iar sus:/ amprentel