Într-o conferinţă susţinută la sfârşit de februarie, în acest an, la Craiova, criticul Mircea Martin radiografia viaţa literară dinainte de 1989. Scriitorii, spunea, între altele, Domnia sa, obţinuseră de la liderii comunişti drepturi pe care nu au încercat să le extindă şi către alte categorii sociale, ele devenind astfel privilegii. În schimbul sejururilor la casele de creaţie (în vremuri când litoralul Mării Negre era accesibil şi celor mulţi, care aşteptau cu tava în mână să se elibereze o masă, după cum unii dintre noi îşi amintesc) şi al anumitor avantaje materiale, li se cerea condeierilor să coabiteze paşnic cu sistemul represiv, lucru care s-a întâmplat, puţini dintre ei asumându-şi răbufniri de disidenţă sau de revoltă. Nici tovarăşul poet care participa, în clubul uzinei, la întâlniri cu proletarii şi trecea, în drum spre casă, pe la cantina partidului, spre bucuria soţiei, nici disperatul însingurat, nealiniat, care nu-şi putea publica textele, nici fostul deţinut politic nu erau, în general, purtători de cuvânt ai oamenilor muncii (aflaţi, de altfel, la putere, teoretic vorbind).

Lucrurile nu par să se fi schimbat. Există scriitori autentici, care îşi consumă energia drăgostind limba română (unii, prin străinătăţuri), există şi cei care şi-au păstrat intacte servilismul şi docilitatea faţă de activişti sau securişti metamorfozaţi în politicieni şi oameni de afaceri (după cum tot băgăm de seamă, de 18 ani încoace, pe “globul pământesc al României“, ca să-l citez pe Babi, structurile şi-au schimbat doar denumirea). Indiferenţa faţă de problemele sociale e însă intactă. Sunt scriitori vechi, pentru care şefia e o vocaţie, au apărut şi alţii noi, stăpâniţi de aceeaşi voluptate a puterii. Ei controlează revistele finanţate din bani publici, ei decid cine primeşte un salariu de merit pe viaţă, o bursă, un premiu, ei sunt aleşi democratic de băgăreţii („su