Fără să-mi dau seama, săptămâna trecută am ilustrat, într-o variantă cu politicieni, revoluţionari, procurori şi dosare amânate sine die, situaţia lupului pus paznic la stâna de oi. Încheiam articolul exprimându-mi nedumerirea că unul din participanţii la jalnicul proces al lui Ceauşescu, Dan Voinea, a fost desemnat să instrumenteze cazurile legate de crimele din decembrie 1989 şi de cele care au urmat. Chiar n-a existat, în momentul începerii cercetărilor, măcar un singur magistrat nepătat sau măcar neimplicat direct în evenimentele puse sub lupa justiţiei? Unui astfel de om nici măcar nu trebuia să i se dea ordin să ocolească zonele "sensibile", pentru că se ştia c-o va face din instinct. Şi iată că, în felul acesta, abilitatea iliesciană a reuşit să ţină în şah, vreme de aproape optsprezece ani, un întreg aparat al justiţiei.

Am emis şi-am încercat s-o ilustrez în mai multe rânduri ideea că încăpăţânarea lui Ion Iliescu de-a rămâne cu orice preţ în fruntea ţării sau, atunci când n-a mai fost posibil, de-a se menţine în prim-planul vieţii politice nu provin din setea lui de putere, ci din frică. Ion Iliescu ştie mai bine decât noi toţi ce-a făcut în decembrie 1989, iunie 1990, septembrie 1991. Şi mai ştie care este echivalentul în ani de închisoare al faptelor sale. Lup singuratic - chiar dacă mereu s-au aflat în jurul lui destui membri ai haitei -, el a descoperit de multă vreme că nu se poate baza decât pe propriile forţe. În clipele grele, l-au trădat chiar şi cei mai vocali dintre susţinători şi l-au atacat mulţi dintre cei care îi datorează cariera.

Cu tot acest pedigree lugubru în spate, Iliescu a încercat să fie mereu cu un pas înaintea acuzatorilor. A scris cărţi, a dat interviuri, a ţinut conferinţe obsedat de gândul de a-şi impune propria viziune asupra momentelor negre din istoria recentă a ţării - dar degeaba. Crima şi minciuna nu pot fi aco