Festivalul de la Avignon îşi sărbătoreşte în 2007 o vîrstă aproape de pensie, 60 de ani. Eu, într-o dimineaţă, am descoperit că, la rîndu-mi, îmi puteam sărbători 30 de ani de prezenţă acolo: sărbătoare publică şi sărbătoare personală reunite! Toată această lună ele au fost, pentru mine, indisociabile şi, fără îndoială, aceasta mi-a explicat melancolia şi uşoara distanţă. Cum să te eliberezi de timp, care nu e obligatoriu festiv şi de scepticismul motivului care mi s-a impus de la început: "aceeaşi piesă cu aceeaşi actori"? Şi eu sunt obosit de ceilalţi, aşa cum ei sunt obosiţi de mine, îmi spun în mod lucid. Ne recunoaştem dar nu ne mai descoperim... momentul îndepărtării de festival a venit. Pentru a mă îndrepta spre altundeva? A căuta altceva? Pentru a mă elibera de riscul repetiţiei. Dar, dincolo de această stare personală, festivalul el însuşi, repetînd aceleaşi rituri, aceleaşi spectacole care au sedus fără să exalte, mi s-a părut obosit. Cineva a observat lipsa obişnuitelor tensiuni şi crispări, a conflictelor, ca şi cum în acest an aniversar invitaţii nu vroiau să perturbe ceremonialul. Explicaţia poate vine de altundeva, din afara teatrului. Publicul Avignon-ului e un public "politic" de stînga şi anul acesta, dincolo de gesticulaţia aniversărilor, el a venit aici marcat de amprenta înfrîngerii: el nu abandona teatrul dar nu se putea disocia de gustul amar al dezintegrării partidelor de stînga. Niciodată nu s-a vorbit mai puţin de politică decît acum, dar niciodată consecinţele ei n-au fost mai prezente. Dezabuzare de înfrînţi ce se consolează prin artă!
Cum să nu interpretezi astfel emoţia produsă de marele gest comemorativ care reunea în curtea Palatului papilor două vechi glorii ale festivalului din epoca lui Jean Vilar: Jeanne Moreau şi Sami Frey. Ei citeau textul lui Heiner Müller, Quartett, inspirat de romanul epistolar al lui Laclos, Legături p
