Acolo unde există o cultură a succesului, care atinge paroxismul imbecilităţii în spectacole de masă, acolo unde de mic societatea vrea să facă din tine un campion, n-are importanţă la ce, fie chiar şi la vîndut WC-uri, acolo există şi o contracultură a eşecului şi refuzului. Într-un cuvînt: America. Refuzul s-a concretizat în fenomene de masă uriaşe, mişcările hippie din anii '60, ale rockului în jurul Woodstockului, au celebrat un I don't care what people say sau cum spunea inspirat cîntecul Beatles-ilor, "I know I'm a dreamer, but I'm not the only one". Înainte de revoluţie, se putea găsi pe casetă video, alături de filmele cu karate, unde cel mai adesea Bruce-Lee făcea şi dregea, horror-uri gen Moartea diavolului sau filme porno, un film de "nişă" intitulat, This is America. Nici acum nu ştiu cu precizie dacă acesta era numele său real. Filmul colecţiona o serie de curiozităţi locale, ilustrînd diversitatea melting-pot-ului american şi libertatea cetăţenilor de a fi oricît de bizari doresc ei, de la cei care-şi înmormîntează Cadillacul la cei care mănîncă rîme. Filmul miza, ca şi semidocumentarul Mondo Cane din 1962 al lui Gaultiero Jacopetti şi Franco Prosperi, pe o surprindere a contrastelor, nu cu tezismul unei critici a capitalismului, cum ne obişnuiau călătorii români trimişi cu misiuni "culturale" peste Atlantic, gen Brucan etc., ci cu un fel de dezinvoltură antropologică dublată de un ludic interesant. Oricum lumea americană la care visam ca la un El Dorado părea una de circ în care după femeia cu barbă intră în scenă omul ghiulea. Ubi sint leones. Dar cît mi-aş fi dorit să-i văd la faţa locului. Filmul regizorilor Jonathan Dayton şi Valerie Faris, Little Miss Sunshine, tradus, total neinspirat, Fiecare se crede normal, iese din sfera interesului etnografic, psihanalitic sau filantropic pentru inadaptaţi sau exotici. Încadrarea personajelor în categoria fr