Paradoxal, omagiem nepremeditat şi sincer o Romănie tismăneantizată demagogic şi, de aceea, mă aştept ca măine-poimăine să fim condamnaţi exemplar de intelectualii aeropurtaţi băsescian. Studenţia noastră superbă, cu dascălii şi invăţăturile lor decisive, cu amorurile impărtăşite şi destrămate, cu prieteniile nefărămiţate de depărtările potrivnice, vine tocmai din Romănia hulită şi ostracizată la comandă ocultă de organizatorii urii postdecembriste.

In urmă cu douăzeci de ani am plecat din facultate avănd in buzunar patalamaua guvernamentală de procuror. Acum sunt avocat şi mă intorc la originile academice crămpoţit de emoţii. O astfel de aniversare, rotundă şi invărfuită de impliniri sau costelivă de atătea eşecuri, adună laolaltă amintirile despre noi inşine. Prea puţin prezent şi mult, supărător de mult trecut. Şi amintirile, luminoase ori intunecoase, s-au săturat să tot aştepte cuminţi in cotloanele prăfuite ale biografiilor ce suntem. S-au plictisit de indiferenţa noastră zilnică şi, revoltăndu-se, au pus la cale să-şi sărbătorească efemeritatea. Destui, majoritari din păcate, n-au ajuns la intălnirea cu făpturile lor de odinioară. Le-a fost teamă, probabil. Au vrut să evite confruntarea cu o realitate ce-i putea stănjeni. Nu-i simplu deloc să-ţi părăseşti, chiar şi vremelnic, cotidiana inchisoare a platitudinilor răncede şi lăncede. Abia in afara zidurilor recluzionare observi gratiile captivităţii voluntare şi-o amărăciune solzoasă te dumică deznădejdii. O deznădejde densă şi compactă, din a cărei urzeală nu eşti in stare să zbori, să te inalţi spre stele. Zborul nu-ţi mai e la indemănă, aripile ţi-au crescut de-a-ndoaselea, in interior, de unde se zăreşte doar intunericul, necum cerul. Iar bezna indeamnă la resemnare, nu la curaj. Pretextele resemnării sunt felurite: ba deformarea trupească, ba calviţia avansată, ba divorţurile neplanif