Nu numai prin titlul grav: Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, primul volum din jurnalul lui Mihai Cantuniari este unul atipic. Structura lui nu diferă, e drept, de cea a scrierilor de gen. Ca atâţia alţi diarişti, autorul se "învredniceşte" să înceapă, în prima zi a anului 2001, un jurnal intim, deopotrivă personal şi literar, ţinut, cu intermitenţe, până pe 31 decembrie 2005. Regăsim, în acest interval acoperit sau nu cu însemnări (notaţii, confesiuni, rememorări, descrieri, fragmente analitice), dispoziţia schimbătoare a celui care vrea, iniţial, să nu lase nici o zi nefructificată "jurnal-istic" (jocul de cuvinte îi aparţine), pentru a întrerupe apoi, de prea multă muncă ori dintr-o anumită lene, scrisul cotidian. Demarajul are ambiţia consemnării zilnice şi anul 2001 se întinde, scriptural, pe mai mult de două sute de pagini. Continuarea, în schimb, e destul de subţire cantitativ, 2002, 2003 şi 2004 fiind comprimaţi în vreo treizeci de file. Intervin, în mod previzibil, regretele şi apar explicaţiile cu aer de scuze: diaristul n-a mai avut timp de jurnalul său, fiind ocupat până peste cap cu traducerile unor cărţi, importante şi ca realizare intelectuală, şi ca obţinere a unor drepturi băneşti absolut necesare unei familii la limita subzistenţei. Abia ultimul an din cei fixaţi în sumar, 2005, are în carte o arie mai mare; dar aceasta e obţinută şi prin transcrierea unor pagini care nu-i aparţin lui Mihai Cantuniari. Mai întâi, un interviu consistent, pe tema anilor '60 şi a muzicii lor, dat de către un văr al autorului; iar apoi, o serie de scrisori trimise acestuia din urmă de către un corespondent ilustru, aflat în exil: Vintilă Horia. Am făcut acest inventar nu pentru a calcula procente şi ponderi în volumul de faţă, ci pentru a vedea cât de firesc se înscrie Mihai Cantuniari într-o tradiţie a genului. El are exact motivaţiile, obiectivele şi ticurile scrii