Sunt câteva lucruri care nu m-au convins în această a treia carte - Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii - semnată de tânărul critic ieşean Antonio Patraş. Şi tocmai pentru că sunt câteva şi explicabile, iar nu o sumedenie de absurdităţi, le voi discuta întâi de toate pe ele. Trecerea de la metoda expeditivă şi eclatantă - cu finalitate mai niciodată dusă la capăt, ci amânată sistematic de la o săptămână la alta - proprie scrisului publicistic, la actul decis şi angajant al unui volum de critică literară presupune dintotdeauna anumite stereotipii discrete şi anumite reciclări neintenţionate ale primelor deprinderi. După îndelunga exersare a gazetăriei, nu e uşoară treabă să te investeşti într-o muncă de concepţie şi de construcţie, fără deadline-uri şi fără un public imediat. Iar de obicei - ca să rămânem pe teritoriul acestor utile poncife - mutaţia stilistică e ajutată de imperative academice de toate soiurile (de la destul de lapidare lucrări de licenţă ori disertaţii la întinse şi proverbiale teze de doctorat). Altminteri, puţini cronicari ar intra de bună voie în cursa pentru statutul - cu bogată tradiţie - de critic literar. Sau poate că nu e numaidecât o regulă...
Ne-o dovedesc destui dintre recenzenţii constanţi, precişi & polifonici ai ultimilor ani. Numai câteva nume: Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Bogdan Creţu, Luminiţa Marcu, Angelo Mitchievici. Iar lista, chiar în clipa asta, e în continuă creştere. Evident, începând de la debutul din 2003 - prin volumul Ion D. Sîrbu. De veghe în noaptea totalitară - Patraş îşi ocupă meritoriu poziţia între aceştia. Cu ce riscuri şi în ce chip ?
Să începem chiar din miezul similiteoretic al acestor note preliminare. În cel mai consistent şi deopotrivă mai pasionant capitol al studiului, dedicat romanului Adela, demonstraţia se întemeiază, absolut normal, pe receptarea cât se poate de favorabilă a
