Student, între 1926-1928, la Sorbona şi la école Pratique des Hautes Études, unde a pregătit un doctorat închinat lui Ferdinand Brunetiere, Şerban Cioculescu a beneficiat, ca şi E. Lovinescu, de o formaţie franceză, în siajul căreia se înscrie drept unul din cei mai marcanţi exponenţi ai primei generaţii critice postlovinesciene. Veacul al XIX-lea reprezintă epoca în care critica literară franceză se articulează în calitate de gen autonom, în paralel cu literatura, constituind, conform formulei lui Thibaudet, o literatură la puterea a doua. Corpul impunător al acestei critici a stat neîndoios la temelia criticii noastre moderniste, inaugurată de patronul Sburătorului şi continuată de succesorii săi imediaţi care i-au frecventat cenaclul. Şerban Cioculescu ni se arată cu deosebire legat de tradiţia criticii literare franceze, aşa încît consideraţiile pe care le emite pe tema acesteia au adesea un aer pro domo. întîi de toate e vorba de o mentalitate raţionalist-echilibrată, altminteri zis de un clasicism pe care-l putem constata, în înfăţişări uneori difuze, alteori explicite, la majoritatea numelor sale exponenţiale, începînd cu Sainte-Beuve. După o apropiere de orientarea romantică (episodul Hernani), acesta "operează o mişcare prudentă de retragere", în virtutea fondului clasic al educaţiei sale. Semnificativ este omagiul pe care-l aduce lui La Harpe, care "a transmis făclia vie a tradiţiei şi îndreptăţeşte primul pronostic al lui Voltaire faţă de dînsul: Ťorice s-ar întîmpla, eu vă privesc ca pe restauratorul Literelor Frumoaseť", ca şi închinarea în faţa lui Boileau, în care crede a recunoaşte pe "unul din acei oameni cărora le este deferită autoritatea şi al cărui fiecare cuvînt nimereşte". De altfel, precizează Şerban Cioculescu, nouă zecimi din exegezele sale cuprind studii de istorie literară, defel uscate însă, deoarece "siguranţa metodei istoriografice, asc