Dupa doua volume de dialoguri "desucheate", Interviuri contra naturii (1997) si Oameni cu care as muri de gat (2000), si dupa ce a impus un stil propriu de abordare in jurnalistica autohtona, Eugen Istodor a cautat si a gasit Subiectul - cu majuscula - ce-i va asigura un loc in istoria reportajului romanesc. Vietasii de pe Rahova* imbina in mod original investigatia si confesiunea memorialistica, dialogul veritabil si monologul mono-maniacal, decupajele intr-o realitate sordida si serpentinele ametitoare ale fictiunii.
Dupa convorbirea cu unul dintre mesevisti (condamnatii pe viata din inchisoarea Rahova), autorul vomita in parcarea puscariei; in timpul unei alte intalniri, el isi recunoaste, starnit de povestirea vietasului, propriile pulsiuni criminale. Ca Hannibal Lecter din Tacerea mieilor, detinutii sunt puternici si siguri pe ei, iar discursul lor, prin continut si modulatie, ingrozeste. Diferenta specifica e ca Eugen Istodor nu ofera la schimb secvente autobiografice, precum interiorizata agenta a FBI-ului, ci... tigari Carpati fara filtru, ness, cartele telefonice, ba chiar adidasi cu numarul solicitat de puscarias. Vremurile, si afara, in libertate, si inauntru, dupa gratii, s-au mai schimbat. Legea celui mai tare, legea junglei a devenit deja o legenda. Leadership-ul din faza darwinista, impus cu pumnul si suportat fara cracnire, a capatat o nota de subtilitate prin cooptarea inteligentelor intemnitate. Cuvintele dor mai rau decat palmele, au ajuns sa constate puscariasii, privindu-i cu un respect temator pe bunii oratori si psihologi. Dar si aceasta faza (sa-i spunem homo sapiens) pare in prezent depasita. La ordinea zilei sunt micile invarteli, legea fundamentala e cea a pachetului.
Cati puscariasi predispusi la confesiune, atatea istorii personale, starnind hohotele de ras ale reporterului sau, dimpotriva, ridicandu-i parul in cap d