La aproape 17 ani de la căderea regimului Ceauşescu despre natura regimului comunist se discută încă în contradictoriu. Ideea judecării cu aceeaşi măsură a crimelor comunismului şi nazismului are încă mulţi şi înverşunaţi adversari, iar şedinţa Parlamentului în care preşedintele ţării a citit raportul de condamnare a comunismului s-a transformat într-un circ grotesc. Cu excepţia celor născuţi după 22 decembrie 1989 (şi care, iată, se apropie vertiginos de vârsta majoratului), fiecare român are propria sa experienţă legată de regimul în care şi-a trăit o perioadă mai lungă sau mai scurtă de viaţă. În funcţie de aceasta are tendinţa să judece întregul de la înălţimea propriei sale priviri şi să considere că adevărul său trebuie împărtăşit de toată lumea. În ce mă priveşte, ca om născut în anii '60, cu facultatea terminată la mijlocul anilor '80, aş putea glosa la nesfârşit despre privaţiunile, absurditatea, ticăloşia, incompetenţa regimului comunist, dar nu aş putea fi foarte dezinvolt într-o discuţie privind caracterul său criminal. Chiar dacă nu mi-am pus lacăt la gură, trebuie să mărturisesc că nu m-am simţit niciodată ameninţat sau urmărit şi nu ştiu ca cineva din familia mea să fi fost arestat sau închis pe motive politice. Este la fel de adevărat însă că, până la sfârşitul anului 1989, în percepţia mea, lumea începea şi se se sfârşea odată cu mine. Nimeni din familie sau în şcoală nu s-a ostenit vreodată să-mi povestească ce s-a întâmplat în deceniul care a premers venirii mele pe lume. Am avut mereu sentimentul că evenimentele petrecute cu doar câteva săptămâni înaintea naşterii mele fac parte dintr-o altă existenţă foarte îndepărtată în timp. Sunt dinaintea erei noastre, cum se spunea în vechile cărţi de istorie.

Cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, bogata literatură autobiografică de la începutul anilor '90 (în primul rând, Jurnalul fericirii, d