Tine de normalitatea democratica sa poti pretinde o atitudine realista din partea unui sef de stat atunci cand acesta face aprecieri la adresa propriilor performante. Tine de caracterul si preceptul deontologic al analistului sa faca dovada franchetei si modestiei atunci cand una din previziunile sale este contrazisa de turnura evenimentelor.
Personal, nu am avut capacitatea anticiparii, in aceasta primavara, a formarii unui cartel parlamentar dispus sa treaca peste disensiuni partinice si animozitati personale pentru a initia o actiune concertata de acaparare a puterii in baza unei interpretari cat se poate de originale a Constitutiei.
Nu-mi ramane decat sa ma consolez cu gandul ca vor fi existat macar unele rapoarte diplomatice in care pana si ambasadorii se aratau la fel de surprinsi de contrarevolutia parlamentara.
Ani buni, cei dedicati monitorizarii tinerei si uneori inca fragilei democratii romanesti au opinat ca principala amenintare la adresa ei ramane un partid decis sa monopolizeze o buna parte a spatiului politic si cea mai mare a celui economic - referindu-se, desigur, la PSD.
Suspiciunile erau cat se poate de indreptatite: Romania avusese parte de un regim totalitarist timp de cateva decenii, iar perioada tranzitiei desfasurate sub regia succesorului direct al Partidului Comunist se dovedea una profund problematica. Fara vigilenta externa, turbulentele puteau lesne fi mai puternice.
Dar, chiar si fara supravegherea Occidentului, nu exista, de fapt, certitudinea ca Ion Iliescu & Co. ar fi reusit cu adevarat sa exercite un control politic durabil.
Iliescu insusi a constituit una din marile probleme ale partidului. Prin controversatele sale actiuni de dupa 1989 a reusit sa-si faca un numar considerabil de dusmani, determinand ca atare coeziunea unei opozitii in rest mediocre. Chiar si la sfarsitul
