„Eu am, tu ai, el/ea are, noi avem, voi aveţi, ei/ele au. Foarte bine! Şi acum să trecem la conjunctiv. Hai, Paolo, începe“. „Să am, să ai, să aire... Nu, să aibă...“. Vorbesc rar şi încearcă să pronunţe cât mai bine literele şi cuvintele care le sunt atât de străine. Se amuză când se aud unii pe alţii cum vorbesc şi sunt atenţi la fiecare cuvânt scris pe tablă de profesoară. Au venit în Cetatea Băniei de peste mări şi ţări ca să înveţe limba română la „Cursurile de vară C. Brâncuşi“.
Departe de zăpuşeala oraşului şi ascunşi într-un colţ liniştit al Universităţii, ca să nu fie întrerupţi de gălăgia de pe holurile clădirii aflate în plin proces de reabilitare, mai mulţi oameni stau cuminţi în bănci şi conjugă verbe. Nu sunt deloc plictisiţi, nu cască, nu îşi verifică telefoanele mobile, nu se sprijină în pixuri şi nici nu citesc pe sub masă reviste mondene sau ziare de sport. Sunt atenţi, răspund repede la întrebări şi le place să vorbească în limba română, pe care acum o descoperă. Sunt 23 şi au venit din Bulgaria, Cehia, Germania, Danemarca, Italia, Polonia, Serbia, Turcia, Ucraina, Belgia şi Franţa ca să înveţe limba română la „Cursurile de vară C. Brâncuşi“ din Craiova şi ca să îi cunoască pe români, deoarece s-au îndrăgostit de România.
„Eu vreau să vorbesc, să vorbeşti, să vorbea...sca“
Gramatica le dă însă mari bătăi de cap, iar formele de conjunctiv par greu de descifrat
într-o zi de vineri când toţi se gândesc la excursia în care vor pleca peste câteva ore. „Eu vreau să vorbesc, să vorbeşti, să vorbea...sca. Nu înţelegu, trei forme?“, întreabă dezorientat un cursant din Polonia.
O elevă din Cehia a uitat ce înseamnă „a acompania“. „Ce înseamnă a acompania?“. „A acompania? Trebuie să ştii, tu ai învăţat cuvinte mult mai grele şi l-ai uitat tocmai pe acesta? A însoţi. Hai să îl conjugăm la conjunctiv“. După câ