Mi se pare straniu (si gresit) a transforma un conflict intre mofturi si trufii intr-unul ideologic. In lupta pentru tronul patriarhal nu se confrunta, am impresia, idealuri religioase, ci vointe si orgolii pur omenesti. Desi Romania nu este un stat teocratic, stirea mortii patriarhului Teoctist a covirsit, in media, toate celelalte evenimente. Ea a deschis si a inchis implacabil emisiunile infomative, fara exceptie. Pelerinajul multimii la racla patriarhului a fost prezentat, de televiziuni, in direct. Autoritatile s-au indoliat vizibil. Durerea si regretul cel mai ascutit au podidit guvernul, parlamentarii, presedintia. Traian Basescu a mai gasit un prilej sa se induioseze. Are sufletul adinc simtitor, dupa cum bine stim. Din ochiul sting i s-a prelins, stralucitoare, o lacrima de plumb. La rindul lor, prezentatoarele s-au invesmintat, dintr-o data, in strai cernit. Si-au ascuns decolteurile sub broderii. Si-au sters rujul de pe buze si albastreala pleoapelor. Au grait in soapta, sfielnic aproape. Comentariul a primit, astfel, un aspect patetic si exaltat. S-a vorbit cu acest trist prilej, bombastic, despre (citez intocmai!) "patriarhul luminii", despre "patriarhul rugaciunii si liturghiei", despre "parintele duhovnicesc al romanilor", care "ne vegheaza din ceruri". Ploaia care a cazut peste Bucuresti s-a datorat rugamintilor defunctului. Cum vazuram, retorica a ingenunchiat, inca o data, luciditatea si masura.

Nu-i vorba, moartea (care ramine o taina neexplicata, in pofida tuturor eforturilor cogitative ale teologilor si filosofilor, dupa cum a amintit la slujba de inmormintare insasi sanctitatea sa, patriarhul ecumenic, Bartolomeu al Constantinopolei) face ca patimile sa taca. Cit tine doliul, defunctul se vadeste, obligatoriu, numai sub trasaturile sale luminoase, pozitive. Si, nu poate fi discutie, patriarhul Teoctist a binemeritat aceasta bunavointa exeg