Am auzit o moderatoare TV spunând că dispariţia Patriarhului Teoctist este cea mai mare pierdere umană suferită de România în ultimele decenii. O exagerare evidentă, măcar pentru că România nu a dus lipsă de pierderi umane în ultimele decenii, dacă ar fi să ne gândim măcar la cei 1.000 de morţi de la revoluţie.
De cealaltă parte, cei care au vrut să spargă corul de elogii s-au urcat cu picioarele pe coşciug şi l-au scos vinovat de toate cele: slugărnicie faţă de Ceauşescu, dărâmarea bisericilor etc. Este la fel de exagerat să confunzi nonrezistenţa cu acceptarea. Mai ales, e o grosolană ignorare a sensibilităţii momentului. Despre morţi, numai de bine, zice o vorbă românească. Nimic despre morţi dacă nu e de bine, spune un dicton latin pe care îl uităm prea uşor.
Patriarhul Teoctist a fost genul de om care caută acomodarea şi respinge cu orice preţ conflictul, mai degrabă administrator decât martir, mai degrabă bonom decât ideolog. A reuşit să păstreze linia tradiţională a Bisericii, dar nici nu a luat decizii majore în legătură cu viitorul. Acum, dilemele majore va trebui rezolvate de urmaşul său.
Evident, dilema principală ţine de relaţia cu politica. Fostul Patriarh a fost mereu reţinut şi ambiguu. A luat decizii silit de împrejurări. Când s-a observat o tendinţă accentuată a preoţilor de a intra în politică, Sinodul a decis să interzică această practică. Ulterior, diversele acţiuni politice ale unor capi ai Bisericii au fost ignorate. Complicatul joc dintre Mitropolitul Pimen şi guvernul Năstase (critici, apoi laude contra retrocedări) nu s-a lăsat cu urmări. Dilema e limpede pentru urmaşul lui Teoctist: principiul nonintervenţiei în viaţa politică trebuie aplicat serios sau trebuie abandonat. Jumătăţile de măsură în funcţie de preferinţele unor ierarhi sunt dăunătoare şi Bisericii, şi mediului politic.
O altă provocare ţine de poziţionarea
