În situaţii de derivă, cînd bătălia politică devine brutală, e nevoie de un semn al raţiunii. Experienţa a demonstrat însă că bătălia politică e aproape întotdeauna brutală, chiar şi atunci cînd ea nu are un conţinut real, prin urmare e mereu nevoie de cineva care să dea un astfel de semnal. Jurnaliştii o fac sub presiunea faptului cotidian şi nu întotdeauna corect sau dezinteresat. Analizele lor sînt imediate, spontane, invadate de înţelepciunea similarităţilor precedente, dar rupte de paradigmă, de aşezarea în contextul moral şi istoric. Aşa se face că atunci cînd în Parlamentul României se dă citire celui mai important act istoric postdecembrist care condamnă în mod oficial şi asumat crimele comunismului, scena publică se umple de ridicol şi alunecă trist în derivă şi derizoriu. Pe de o parte, aceasta e o culpă a jurnaliştilor care, sub paravanul obiectivităţii, reflectă realitatea fără atitudine. În bună măsură însă, e o culpă a intelectualilor şi o problemă de comportament.
În România, intelectualii nu se implică. Ei doar intervin. Spre deosebire de mulţi jurnalişti, în chestiuni majore intelectualii au atitudine şi curajul de a-şi asuma mult mai deschis idei şi principii, chiar şi atunci cînd ele poartă semnătura unui om politic. Numai că, din păcate, curajul intelectualilor răzbate greu din spatele uşilor ferecate ale grupurilor pentru dialog social ori dintre paginile dilematice ale revistelor încifrate elitist în numere ca 22. Andrei Pleşu nota undeva cu o perplexitate amuzată cum o mamaie, întrebată în ziua alegerilor cu cine votează, replica scurt şi sigur: "Cu ăştia, maică. Cînd or fi alţii, votăm cu alţii, dar acuâ îi votăm pâăştia..." Dacă am vedea mai des intelectuali faţă în faţă cu oameni politici, desfiinţîndu-le mediocrele discursuri lipsite de substanţă, oferind nişte direcţii şi implicîndu-se mai mult în dezbaterile simple şi neces
