Comuna Cetăţeni este unul din acele locuri în care nimic nu te ajută să ghiceşti nici viitorul, nici trecutul. Cîteva palme negricioase, întinse vizitatorilor, îşi ţin ascunse originile şi destinele sub dîre de nămol uscat. Îndată ce bănuţii se rostogolesc peste ridurile ce traversează podul palmei pînă la încheietură, liniile îşi văd de drum. Urmele lor se unesc la poalele muntelui şi scot la iveală cărarea către Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă.

Creştinii urcă tăcuţi, ducînd cu ei ulei şi pături pentru călugării din vîrf de munte, despre care ştiu că obţin cu greutate pînă şi apa. Fiecare dintre ei a auzit lucruri minunate despre acest loc, lucruri tainice, de neîmpărtăşit, şi asta îi păstrează tăcuţi, dar încrezători. Ora de suiş spre vîrf se prefigurează plină de reculegere, de linişte şi rememorare a istoriei locului. Nimic, la început, nu prevesteşte un drum al Crucii - cum i se spune -, istovitor, încărcat de încercări. Icoanele pictate la tot pasul, învăţăturile care le însoţesc, chiar şi reazemul care mărgineşte drumul par să fie ocrotitoare. Popasul le dă răgaz călătorilor să îşi împărtăşească din gîndurile adîncite. Legendele dau suflare locului care i-a adăpostit pe însuşi Zamolxe, pe domnitorii care se retrăgeau din calea vrăjmaşilor, pe Negru-Vodă şi soţia lui, Marghiţa, care şi-a scobit singură în stîncă un altar catolic, ca să se poată ruga în acelaşi loc cu soţul său. Altă legendă spune că, de fapt, doamna Clara, soţia voievodului Nicolae Alexandru Basarab, şi-a făcut înspre nord un altar catolic. Cert este că acum mănăstirea este singura care are două altare şi două hramuri: Adormirea Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii. Cu toate astea, puţini ştiu să se oprească pe drumul dintre Cîmpulung şi Tîrgovişte pentru a privi măcar un moment către culmile muntelui.

Grupul se dizolvă şi minţile se însingurează din nou. Par să lase în urmă, p