Lunea trecută, după-amiaza, cînd urma să-mi scriu, după obicei, textul pentru Dilema veche, am aflat că a murit Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist. Mi-am spus, fireşte, că nu s-ar cuveni să asist la această impozantă plecare, fără un cuviincios cuvînt de însoţire. Nu atît din raţiuni de protocol, nu pentru că "aşa se cade" cînd o figură importantă a vieţii publice părăseşte lumea aceasta, ci pentru că am cîteva amintiri care mă obligă. L-am întîlnit de cîteva ori pe Părintele Patriarh şi de fiecare dată am fost luat prin surprindere de farmecul Său arhaic, de graţia umanităţii Sale. Dincolo de rang, am perceput mereu preotul pur şi simplu. Dincolo de conjuncturi - o seninătate neconjuncturală, o referinţă discretă, dar constantă, la nelumesc.

Voi amîna totuşi orice exerciţiu memorialistic, orice schiţă de portret, pentru altădată, pentru un moment eliberat de ispitele discursului funebru. Am făcut greşeala de a răsfoi, rapid, programele curente de televiziune şi mi-am dat seama că expresia decentă a tristeţii e rarisimă. Sînt inevitabile mîhnirea solemnă, retorica cernit idolatră, encomionul pletoric. Nu pot pretinde că stîngăcia bombastică exclude sentimentul autentic şi nici că prostului gust îi e interzisă autenticitatea. Dar mă mir ce puţin frecventate sînt laconismul, elocvenţa dorică sau monumentalitatea tăcerii. Cu cîteva excepţii (Teodor Baconsky, Petre Guran sau, în alt registru, Emil Hurezeanu), toţi cei întrebaţi au fost de o locvacitate lacomă, cînd inadecvat analitici, cînd grandilocvenţi, cînd plîngăcioşi, cînd de un pios servilism de cabinet. Nu au lipsit nici gazetarii zglobii, ignoranţi pînă la inocenţă; "Cine e acest Teoctist?" - îl întreba, de pildă, pe Mihai Tatulici, o reporteriţă de la Realitatea TV. Alţii nu puteau scăpa de sintagma blasfematorie "a trecut în nefiinţă", care, rostită cu privire la un călugăr şi la un om credinc