Nu este o noutate faptul că, în decursul anilor, s-au desfăşurat o serie de dezbateri publice, unele extrem de animate şi de "contondente", care au avut drept teme orientarea ideologică şi implicarea elitelor intelectuale româneşti în viaţa politică autohtonă. Din considerente istorice, dar şi din motive strict pragmatice, mai mult chiar, oportuniste, intelectualitatea română postdecembristă s-a situat de partea partidelor de dreapta, în special a celor aşa-zis "istorice".

Pentru o serie de intelectuali din vechea generaţie opţiunea poate fi citită în primul rînd ca un răspuns la umilinţele anilor de frică, de mizerie materială şi morală, de închistare comunistă. Sprijinul masiv acordat dreptei istorice de către mulţi intelectuali era şi un mod de a cere scuze pentru anii în care nu au îndrăznit sau nu au riscat, cu doar cîteva excepţii, vreo formă reală de protest sau disidenţă.

Pentru noua generaţie de intelectuali, apartenenţa la dreapta are mai multe explicaţii, dar este tot o formă de compensare a "excesului de stînga" din anii comunismului românesc. La asta se adaugă şi un anume mimetism: dacă aceia care s-au constituit în modele pentru ei erau de dreapta, au considerat că este de datoria lor să urmeze exemplul. De asemenea, un rol important în bascularea la dreapta a tinerilor intelectuali a jucat recuperarea moştenirii intelectuale a dreptei româneşti intelectuale, cu toate umbrele şi eşecurile ei.

Din păcate, din punct de vedere ideologic, la fel ca şi în cazul stîngii româneşti, dreapta românească rămîne o nebuloasă, care de cele mai multe ori se defineşte prin opoziţie cu ceea ce crede ea a fi stînga românească, şi mai puţin printr-un set de valori morale, politice şi sociale specific ei.

Numitorul comun al acestei nebuloase ideologice numită "dreapta românească" nu putea fi decît anticomunismul, în forma cea mai radicalizată,