Ce or fi intelectualii ăştia? Mie îmi e clar că pentru propaganda noastră naţional-comunistă, care se dă drept presă în mod ilegitim, intelectualii sînt nişte stricaţi - vorba lui Mao -, şi la intelectuali încadrăm pe oricine nu e de acord cu noi şi are o diplomă. Eu operez cu o definiţie simplă, pe urmele lui Benda sau Bernard-Henri Lévy, orice producător de output intelectual angajat civic e un intelectual. Rămîne de discutat ce e civic. Foarte simplu, civic e ce face cineva pentru comunitate, deci cine se agită pentru Dumnezeu sau naţiune la modul abstract nu e intelectual. Astfel că şi jurnalistul poate fi intelectual, iar dacă adesea nu e este pentru că jurnalismul civic e rar la noi. Intelectualii contează. Nu am avea pagini întregi din Ziua şi Jurnalul Naţional dedicate înjurării intelectualilor, dacă nu ar conta. Nu s-ar apuca ziariştii brusc să-l citească pe Heidegger şi nu ar scrie Adrian Severin, acest Dr. Faustus de Dîmboviţa, editoriale cum că problema în România nu e cu cine aduce răul, ci cu cei care creează iluzia binelui posibil, intelectualii. Mai sociologic însă, discernem două mecanisme de influenţă. Primul este prin transfer de credibilitate, intelectualul e reputat fie pentru că apare la televizor (oricine apare la televizor are o cotă) sau pentru că are de partea sa publicul snob (care la noi e enorm faţă de o ţară din Occident, mai tot marketingul nostru cultural fiind construit pe snobism, de parcă am fi un public de coafor). Oamenii politici vor şi acest public, şi cultivă pe intelectuali. Al doilea mecanism de influenţă este prin idei cu potenţial să schimbe lucrurile, prin puterea de expertiză. Aici e domeniul think-tank-urilor.

Toţi am început ca intelectuali generalişti, ceea ce era inevitabil după 1990, cînd lipseau profesioniştii în orice domenii ale vieţii publice. Dar unii au simţit nevoia să facă din asta o meserie, au m