Acum cîteva zile, într-o după-amiază dintr-acelea cu vipia lovindu-te drept în moalele capului (nu-i vorbă, şi în tarele lui), am făcut un drum pe care n-o să-l uit curînd pînă în Secuime, lîngă Gheorgheni; pînă la Lăzarea, mai precis, unde se află un castel (un conac întărit, de fapt, cu o curte uriaşă împrejmuită de ziduri groase) binecunoscut, pare-se, artiştilor plastici din taberele organizate aici de Uniunea lor. Am mers, fireşte, ca să văd un spectacol. Un spectacol pe care directorul teatrului din Gheorgheni, în acord cu directorul de scenă, hotărîse să-l scoată, pentru cîteva reprezentaţii, din incinta nu tocmai atrăgătoare a casei de cultură unde domiciliază micul, dar activul Figura Stúdió, aducîndu-l la aer curat şi loc mai larg. Cînd am ajuns (cu jumătate de oră întîrziere, după un "parcurs automobilistic" înţesat, pe Valea Prahovei, cu obişnuitele bucurii ale traficului de week-end), am găsit, în amurgul dulce şi răcoros, sute de oameni care, aşezaţi pe bănci fără spătar, pe scaune de strînsură ori direct pe iarbă, priveau încîntaţi spectacolul, rîdeau (se juca o comedie), mai comentau cîte ceva, mai aprindeau cîte-o ţigară, le mai explicau copiilor, la ureche, ce se întîmplă pe scenă şi aşa mai departe. Cineva ţinea în braţe un căţel. Altcineva venise cu un bebeluş în cărucior. După spectacol, trupa, invitaţii şi, am impresia, toţi cei ce aveau chef să prelungească seara spre noapte (reprezentaţia se terminase pe la 11, sub ochiul imens al unei Lune galben-aurii), au urcat spre conac şi, la lumina vagă ce venea din interior, au atacat cu satisfacţie o delicioasă iahnie de fasole cu costiţă afumată, scoasă cu linguroiul din cazan şi servită cu pîine şi castraveţi acri, precum şi (cu satisfacţie încă şi mai mare) palinca turnată generos în pahare de plastic (condiţii de campanie, ce să-i faci). Copiii alergau de colo-colo şi se tăvăleau pe pajişte