Îndelung stimată doamnă,

deşi nu ne cunoaştem personal,

deşi nu ne putem tutui,

o propoziţiune rostită de dvs. într-o emisiune recentă a lui Robert (Turcescu) şi anume: "eu nu sînt nici pro, nici contra" mă presează, chiar în ziua codului roşu pentru Bucureşti, să vă supun, cu toată voioşia ideologică la care mă simt încă în stare să funcţionez, următoarele idei:

Extremiştii de centru, prea puţin numeroşi, cît o sectă, deloc sectari, nu au partid, nu au siglă, nu au prefect, nu cotizează, se recunosc din ochi printr-o virgulă în loc de punct, dintr-un triolet, dintr-un "pardon" la o "coadă de minerală".

Ei - nici pro, nici contra - trăiesc suspectaţi de Putere şi de Contraputere ca apolitici, pe baza vechilor decrete jdanoviste încă în vigoare, susţinute de amîndouă forţele, în egală măsură, căci urînd de bună seamă marxismul, oamenii noştri politici şi filosofici sînt bolşevici, precum monsieur Jourdain prozator. Doar împăciuitorismul a fost mai urît în PCR decît apolitismul, azi, în toate partidele noastre unice. Dar cine mai ştie acum ce-a fost împăciuitorismul, ce-a vrut şi cu ce s-a mîncat?

Extrem-centriştii - cei nici pro, nici contra - sînt huliţi ca apatici, indiferenţi, laşi şi defetişti. Nu sînt, fiindcă ei nu-s proşti şi ştiu prea bine că nu există apolitism. Ei se angajează într-o politică dificilă, inconfortabilă, perfect posibilă, dacă se gîndeşte în afara schemelor, clişeelor şi vocabularului de partid.

Se poate gîndi în afara lor? Se poate - zic ei.

Problema nu e metafizică: e o politică a distanţei, în sensul grecesc al termenului, al ironos-ului - care tocmai asta înseamnă pe româneşte: distanţă - şi de la care se trage, în multe limbi europene, ironia.

De ce nu este ironia apolitică, nu o pricepe mai nimeni, lumea încă fiind convinsă că ironia e o chestie lejeră, nostimă, superficială, ca o