Scene banale, un părinte improvizează un teatru de păpuşi, citeşte o poveste, pune in acţiune un trenuleţ. Pentru copilul său, evident. Ei bine, scene de acest fel sunt de neconceput pentru trei sferturi din populaţia planetei noastre.
Scene banale, un părinte improvizează un teatru de păpuşi, citeşte o poveste, pune in acţiune un trenuleţ. Pentru copilul său, evident. Ei bine, scene de acest fel sunt de neconceput pentru trei sferturi din populaţia planetei noastre. Mai mult, unii specialişti ne asigură că de-a lungul istoriei nu intotdeauna părinţii nu s-au jucat cu copiii.
Surprinzător? Poate că da, deşi argumentele nu lipsesc. Ceva destinat exclusiv copiilor? Literatura specializată incepe in 1658, cănd Jan Amos Komenski publica "Orbis Pictus", prima carte cu poze. Peste aproape un secol, in 1744, John Newbury lansează "Cartea ilustrată de buzunar", văndută cu o minge pentru băieţi, dar cu o perniţă de ace pentru fete. Să nu trecem cu vederea tradiţia orală a poveştilor lui Perrault sau a Fraţilor Grimm, de multe ori considerate prea violente pentru vărstele fragede. Â
Adevărata literatură pentru copii apare abia in secolul al XIX-lea, primul mare succes fiind "Aventurile lui Alice in Ţara Minunilor", nemuritoarea capodoperă a matematicianului Lewis Carroll. Au urmat alţi autori, Mark Twain, Jack London, Roald Dahl, Tolkien, Rowling, Creanga, Ispirescu, Cezar Petrescu.
Dar lectura nu este singura formă de interacţiune in cuplul părinte/ copil. Să revenim la joacă. Să fie aceasta oare un produs al progresului, o incercare de a-i pregăti pe copii pentru epoca informaţională? Pare greu de crezut. Joaca există in toate culturile, dar adulţii nu au in ea nici un rol, cu excepţia posibilă a celui de supraveghetori. Căţiva psihologi incearcă totuşi să ne convingă că a te juca cu propriii copii este unica posibilitate de