Craiova de pe vremea birjei îşi are poezia ei. O poezie melancolică, rătăcită în slova cronicilor şi amintirilor bătrânilor. Cine s-a plimbat cu birja nu mai uită. O caută sub toate cerurile. Şi visează că într-o bună zi va rosti din nou: „La bulivar, birjar, la bulivar!“ sau „Mână, birjar!“. Este, fără îndoială, cazul autorilor volumului „Craiova, mon amour“, care îşi amintesc cu nostalgie: „Păstrez în minte o întâmplare de neuitat: în 1955, am fost ales de luminosul şi dreptul profesor Luca Preda (care m-a preferat înaintea elevilor săi) să reprezint regiunea Oltenia la Concursul naţional de literatură română. Am avut norocul să primesc premiul IV (după concurenţi redutabili: Nicolae Labiş, Ştefan Andrei, Gsolfi Zoltan). M-am întors la Craiova cu un munte de cărţi, adus pe peron de mai mulţi colegi îndatoritori. În gară, am rămas al nimănui (n-aveam «mărunţişul necesar în buzunare»). S-a întâmplat să mă zărească un birjar din cartierul natal Dorobănţia, nea Gicu al lui Pingea, care m-a aşezat în trăsura sa, îngropat în cărţi, scuzându-se către clienţii obişnuiţi: «Domnilor, trebuie să-l duc gratis acasă pe acest copil cu carte... Pentru pomana sufletului meu...» A luat-o apoi pe drumuri cât mai ocolite, să fim văzuţi de întreg oraşul!... Caut, de ani întregi, un «taximetrist» din zilele noastre, la fel îndatoritor“.
La început a fost... calul Erau atracţia străzilor, „arătau ca nişte veritabili demnitari: purtau pe spate pelerine, jepuleţe, livrele de pluş bleumarin, iar la picioare, jambieri albi; erau încinşi cu curele speciale şi pe cap purtau şepci anume croite, ce se armonizau fireturilor de tot felul. Când aceste elemente de ceremonial au apărut carnavaleşti sau vetuste, birjarii s-au îmbrăcat sobru (adesea în negru), impunându-se mai ales prin «culorile» eleganţei şi loialităţii faţă de clienţi, păstrând o ţinută vestimentară şi morală care motiva