Am lipsit din ţară trei luni. Nu mai mult. Când m-am întors, blocul zgârie-nori privat de lângă Spitalul „Filantropiei“ crescuse cu cel puţin 20 de etaje şi acum domină Piaţa Victoriei. Nu însă şi podul public de la Băneasa, unde s-au mai ridicat doar vreo trei stâlpi şi nu vezi mai mult de un utilaj, două pe lângă el. Mai am puţin şi plec cu maşina spre vest, ca la fiecare sfârşit de august, şi presimt că voi găsi şoseaua Timişoara - Lugoj la fel de jalnică precum în anii precedenţi - anul trecut strânseseră nişte utilaje de pe ea, dar la ce serviseră utilajele în anii în care au fost desfăşurate rămâne un mister. Cu ajutorul unui raport despre infrastructură al colegilor mei de la Societatea Academică din România (www.sar.org.ro), lansat săptămâna trecută, din care veţi afla că nu banii lipsesc, am ajuns şi eu la un nou indicator al capacităţii statului, numărul de kilometri de drum public reparat sau construit pe lună faţă de cât îţi propui. După acest criteriu, statul nostru, membru în Uniunea Europeană, e de fapt un stat foarte slab, că e clar pentru toată lumea că nu facem faţă. O veche definiţie a statului slab spune că acesta e incapabil să manifeste voinţă politică. De ce, că nu vrea sau nu are de unde, nu mai interesează. Măsori capacitatea administrativă prin indicatori ca numărul de kilometri pavaţi sau poduri construite faţă de cât ţi-ai propus şi, pe măsură ce evoluezi, diferenţa ar trebui să se reducă. Dar nu se reduce la noi, se cască precum o gaură neagră care aşteaptă să înghită şi banii europeni pentru a lăsa tot nişte urme firave în peisaj. Primăvara asta am fost la vreo două reuniuni de experţi ale preşedinţiei germane a UE despre dezvoltarea Mării Negre, unde majoritatea înclinau să se pună banii pe o autostradă, care să înconjoare perimetrul mării prin Moldova, Ucraina, Rusia, Georgia şi Turcia. Ce frumos ar fi, am putea merge cu maşina în Crim