In vara anului 1994 am facut de multe ori drumul dintre Baia-Mare si Bucuresti. Tatal meu era bolnav si o data pe luna trebuia sa se prezinte pentru tratament si control la Spitalul Fundeni.

Fiecare drum spre Bucuresti ascundea o multime de sperante legate de lupta impotriva bolii si fiecare drum de intoarcere acasa era o incercare disperata de a nu recunoaste, de a nu accepta un diagnostic ce era din ce in ce mai evident. Ca intr-un joc absurd imi imaginam tot felul de scenarii, faceam calcule fara sens, urmaream masinile de o anumita culoare, numaram curbele la dreapta, apoi pe cele la stanga si, la sfarsit, interpretam aiurea rezultatele. Incercam sa pacalesc un destin care mi se parea nedrept. Intr-una din aceste calatorii de intoarcere acasa, inainte de a intra intr-o padure, a aparut in fata masinii, in mijlocul soselei, un pui de gaina. Cazuse probabil din vreo masina si piuia speriat sub picaturile de ploaie care ridicau aburi din asfaltul incins. Am oprit repede masina si l-am luat, pentru ca tocmai depasisem niste camioane care, cu siguranta, nu l-ar fi putut ocoli. Ca sa-l incalzeasca, tata l-a tinut in mana, a avut grija sa-i dea si lui cateva firimituri din mancarea lui, i-a dat apa, intr-un cuvant, a fost o mama adoptiva perfecta. Aproape de Reghin puiul a devenit mai agitat si ne-am gandit sa-l dam unei fetite care se juca pe marginea drumului. Dar fetita, pe care-o chema Roza, n-a vrut sa primeasca puiul nostru si-atunci tata l-a bagat usurel in buzunarul vestei sale, la caldura, si, ca prin minune, puiul s-a linistit. Si, in timp ce puiul nostru dormita visandu-se sub aripa ocrotitoare a unei closti, am hotarat sa-l pastram noi si l-am botezat Rozi, dupa numele celei care l-a refuzat. Am crezut ca va fi acceptat de una din clostele de acasa, dar ne-am inselat amarnic: puii de-acasa erau mai mari si Rozi a noastra era batuta de pui, dar si