Este putin probabil ca parerile sa convearga in ceea ce priveste conditia Bisericii Ortodoxe Romane, ramasa mostenire de la defunctul ei Patriarh. A izbutit Intaistatatorul sa reintremeze Biserica in era postdecembrista, dupa un lung calvar comunist? Sau i-a adus mai degraba deriva si stagnare, mentinand-o ca forta introvertita, distanta fata de drama cotidiana a majoritatii populatiei? Afirmatii despre potentialele sanse ratate sub aspect spiritual si al bunelor oficii pastorale din cauza pasivitatii inaltului prelat in vremurile unui sistem politic plenar ireligios sunt futile, BOR nefiind un sistem centralizat de credinta. Chiar si in lumea romano-catolica, in care Suveranul Pontif dispune de o autoritate incontestabil mai mare, posibilitatile interventiei papale in cadrul bisericilor nationale sunt totusi limitate.
Dupa 1989, Teoctist a trebuit sa fie circumspect in numeroase chestiuni si ocazii, ceea ce echivala, de fapt, cu o neimplicare a Bisericii in viata politica. In conditii istorice oarecum asemanatoare, Biserica Catolica din Spania – fosta forta de certa influenta nationala – decidea, la randul ei, ca sfarsitul dictaturii generalisimului Franco nu comporta sponsorizarea unui partid declarat crestin. Drept urmare, lunga lista autohtona a disputelor politice postdecembriste nu prea cuprinde teme sau aspecte religioase. Mitropolitii au ramas, in marea lor majoritate, neutri – in special IPS Daniel al Moldovei. Doar vecinul sau bucovinean, IPS Pimen, a optat, in 2004, pentru critici aduse PSD, reprosandu-le autoritatilor refuzul lor constant de a retroceda proprietatile bisericesti. Tot IPS Pimen a gasit, mai recent, cuvinte de apreciere la adresa incursiunii lui Gigi Becali in sferele politicii. In rest insa, BOR rareori a optat pentru cuvinte raspicate rostite pe o tema sau alta, pozitii fara echivoc fiind adoptate mai degraba in chestiuni de lifestyl
