Nu piaţa trebuie să-şi ajusteze deciziile in raport cu diversitatea intereselor participanţilor la schimbul valutar, ci invers: cumpărătorii şi vănzătorii de valută vor fi competitivi numai in măsura in care vor invăţa să citească semnalele pieţei
Romănii, in majoritatea lor, işi doresc mai mult un "stat al bunăstării" şi mai puţin o bunăstare bazată pe profit. Un "stat al bunăstării" nu-i insă decăt un vis. Iar la o bunăstare bazată pe profit nu vom ajunge atăt timp căt nu vom avea o economie bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă.
Logica economică ne conduce spre o judecată simplă: dacă nu vor fi reinnoite decăt parţial structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, nu vom avea nici performanţe economice. Şi, deci, nu vom avea bunăstare.
Mai multă bunăstare inseamnă in primul rănd venituri mai mari. Nu le vom avea fără mai multă eficienţă a muncii. Orice altă abordare falsifică lucrurile. Romănii nu vor trăi bine pănă cănd veniturile lor nu vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu faţa spre piaţă. Şi, desigur, pănă cănd nu vom avea o inflaţie anuală de sub 2%.
După 22 decembrie 1989, in condiţiile renunţării la planul economic, capacul de pe cazanul cu preţuri, care fierbea, a fost ridicat. In acelaşi timp, populaţia a primit mai mulţi bani. S-a ajuns la o sinteză amară: la un leu in circulaţie pe piaţă se găseau mărfuri de numai⦠9 bani! Pentru rezolvarea acestei probleme erau două soluţii: ori se umplea piaţa cu bunuri şi cu servicii, ori se impuţinau banii.
Cum să umpli insă piaţa intr-o economie invăţată să lucreze cu spatele la nevoile consumului intern? Rămănea o singură soluţie: deposedarea populaţiei de o bună parte a banilor, scopul fiind restabilirea echilibrului cu mărfurile.
A fost aleasă inflaţia pent
