Umar la umar cu Dumnezeu. Dedicat vietii monahale inca de la varsta de 13 ani, Teoctist Arapasu, devenit Patriarhul Teoctist in 1986, a fost un om de o blandete neobisnuita. Criticii sai spun ca a fost prea bland, si de aceea n-a avut curajul sa se opuna dictaturii in timpul demolarii bisericilor.
Poate fi adevarat, deoarece detesta violenta si gesturile fatise, militante, preferand sa se retraga in rugaciune si supusenie crestina. I se reproseaza ca nu s-a dus la Timisoara, in 17-18 decembrie 1989, pentru a opri macelul, dupa cum nici la Bucuresti, in 21 decembrie, nu a dat un ordin sa se traga clopotele in tot orasul, pentru a chema credinciosii la lupta de strada si a domoli armata, militia si securitatea. Nici colaborarea cu vechiul regim nu i se iarta si, in general, nici colaborarea stransa cu puterea politica din ultimii 17 ani. Multe dintre articolele de presa ale acestor zile au intors pe toate fetele "colaborationismul" si greselile Preafericitului Pastor al romanilor. Dar cine suntem noi sa judecam? Vreme de aproape 80 de ani a calatorit umar la umar cu Dumnezeu, cum ar spune poetul, mult mai aproape de Tatal ceresc decat noi toti. Oare nu Cel de Sus are puterea de a-si judeca supusii? Cum am putea noi, cei gresiti la randul nostru, sa ridicam spre cer gandurile noastre de matraguna, fara a cadea intr-un si mai mare pacat?
Pentru mine, Patriarhul Teoctist a fost "Parintele", "Pastorul", toiagul de sprijin pentru vreme rea. Il stiam acolo, in Palatul Patriarhal, stand de veghe la buna randuiala a Bisericii Nationale si a dialogului ei cu toate celelalte biserici. A fost o minte luminata si a inteles de timpuriu cum va fi lumea si ce soarta va avea crestinismul in mileniul Iii. De la inaltimea sfantului sau scaun si de sub stresinile sprancenelor si barbii sale albe, ca din povesti, P.F. Teoctist dadea directia intregii spiritualitati nation
