E vorba de o religie din Pacific pe care, fara sa stie, au adoptat-o si romanii. Sintem apropiati, ca mod de reactie si ca atitudine, de Papua-Noua Guinee, Vanuatu si Insulele Solomon.
O mica lamurire la inceput: cultul cargoului este o miscare religioasa relativ tinara, care a aparut concomitent in mai multe insule si insulite din Melanezia (Pacificul de Sud) si care are o explicatie amuzanta. Dupa exploratori si misionari, albii care au ajuns pe aceste insule au venit pentru a le coloniza.
Si toate „instrumentele“ colonizarii au sosit cu corabii mai mari decit pirogile localnicilor, din care au descarcat diferentele de civilizatie. Melanezienii au privit cu multa curiozitate cum vin albii si, o vreme, i-au socotit reincarnari ale stramosilor lor, privind corabiile cu admiratie, frica si respect, trei ingrediente numai bune pentru o noua religie.
Dar cultul cargoului s-a nascut, cu adevarat, in epoca radioemitatoarelor. Atunci, localnicii au privit cu multa curiozitate cum omul alb vorbeste in cabina, in fata unui obiect magic si, peste o luna sau doua, sosea cargoul cu tot ceea se rugasera albii sa li se aduca.
Dupa o observare atenta a „ritualului“, aborigenii si-au construit si ei, din lemn, turnuri de transmisie, cu statie din lemn, cu microfoane si casti din lemn. Si au inceput sa ceara si ei miraculoasele cargouri. Prezenta americanilor in Pacificul de Sud, in vremea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, a fortificat cultul cargoului.
Asa ca melanezienii si-au construit, in secret, pe teritoriile triburilor lor piste de aterizare pentru avioanele cargo, iar rugaciunile au devenit si mai intense. Din cind in cind, americanii le mai dadeau localnicilor conserve, alimente si chiar mici instrumente.
Iar asta nu putea fi decit urmarea rugaciunilor in fata microfoanelor de lemn, desigur! De cincizec
