Amărătul, care s-a oprit in mijlocul srăzii, sub un soare năucitor, ca să mă intrebe ce mai fac şi dacă am mai fost pe la New York, imi părea şi cunoscut, şi necunoscut. Pe unii ştii de unde să-i iei doar dacă-i revezi in lumea unde ai stat căndva de vorbă cu dănşii. Cu lumea lor ai stat de vorbă, nu cu indivizii. Neintălnindu-i in altă lume, e normal să-ţi pară străini. Ce naiba, fratele meu, a zis el, nu mai ştii cine sunt? N-am făcut noi mai multe interviuri despre romănii care au cucerit America?
Pe caniculă, toţi cei care mergem pe jos arătăm ca nişte amărăţi. Privindu-l mai atent, l-am plasat cu ochii minţii in casa lui, din Seneca, unul din cele mai faimoase cartiere ale amărăţilor din New York. Numai că, pe atunci, in urmă cu cincisprezece ani, cănd alergam prin Statele Unite după romănii care izbutiseră să-şi facă un rost şi erau dispuşi să-şi povestească la ziar reuşita, nu prea făceam deosebirea intre un cartier şi altul. Odată trecut Atlanticul, tot ce vedeam şi auzeam dincolo era America.
Ce-i cu matale la Bucureşti?, l-am intrebat. Păi, m-am intors acasă chiar atunci, a zis el. Am terminat-o cu America. Dar o duceai bine, aveai o casă, o afacere, copii la şcoală, o experienţă de viaţă de invidiat, am zis. N-aveai nici un motiv să laşi totul baltă şi s-o iei de la capăt in Bucureşti. O duceam bine pe dracuâ, a zis el. Eram plin de datorii, dar fiindcă toţi ăia cu care vorbeai o duceau şi mai rău, eu arătam ca un căştigător. Şi, de altfel, ce-ai fi vrut să fac? Să afle toţi că-s la pămănt?!
Nu fusese singurul compatriot despre care aflam, după un timp, că mă minţise. După ani de anonimat şi de muncă fără nici un orizont, apărea un exaltat ca mine dispus să-l ia in seamă, să se mire de felul in care trăia, să-l invidieze pentru condiţia lui de newyorkez cu cont in bancă. Intrau bieţii oameni in joc şi-mi
