Virginia Woolf ar fi fost, probabil, oripilată de manierele lui Gustave Flaubert - un om extrem de afabil şi, în acelaşi timp, un fustangiu notoriu, bisexual, bolnav de sifilis (ca mai toţi congenerii săi literari), capabil să rănească doar cu o întorsătură de frază, mizantrop şi, simultan, un strălucit causeur. Şi totuşi, cei doi au câte ceva în comun: amândoi au fost nişte stilişti de geniu şi au trăit doar pentru literatură. Woolf aparţine unei generaţii cu tot

Virginia Woolf ar fi fost, probabil, oripilată de manierele lui Gustave Flaubert - un om extrem de afabil şi, în acelaşi timp, un fustangiu notoriu, bisexual, bolnav de sifilis (ca mai toţi congenerii săi literari), capabil să rănească doar cu o întorsătură de frază, mizantrop şi, simultan, un strălucit causeur. Şi totuşi, cei doi au câte ceva în comun: amândoi au fost nişte stilişti de geniu şi au trăit doar pentru literatură.

Woolf aparţine unei generaţii cu totul diferite de cea a ilustrului ei predecesor; s-a născut cu doi ani după ce Flaubert încetase din viaţă, doborât de apoplexie (sau, poate, de epilepsie, boală care l-a urmărit toată viaţa). Însă, în literatură filiaţiile nu sunt mai niciodată liniare: legăturile de rudenie literară „sar“ uneori întregi generaţii biologice. Virginia Woolf, cea mai importantă voce feminină a romanului modernist de la începutul secolului XX, este, din acest punct de vedere, o descendentă a prozei lui Flaubert.

Cu siguranţă, măcar o parte dintre dumneavoastră aţi citit măcar unul din romanele Virginiei Woolf - poate „Doamna Dalloway“, „Spre far“, „Orlando“ ori „Valurile“; sau, dacă nu, aţi citit „Orele“ lui Michael Cunningham ori aţi văzut ecranizarea ei (şi pe Nicole Kidman într-un rol premiat cu Oscar). Cărţile Virginiei Woolf au avut întotdeuna un public fidel. Însă eseurile ei, ve