In 13 decembrie 1945, retras la locuinta sa din Kirchhorst, Ernst Jünger scria in jurnal: „Deoarece din pricina frigului abia pot sa tin cartile in mina, obisnuiesc sa-mi construiesc seara cu ajutorul a doua cuverturi un fel de iurta in care introduc un bec electric cu ajutorul unui prelungitor. In aceste conditii recitesc cu nemaipomenita placere O mie si una de nopti, in editia Insel“.
Cu doi ani si doua zile mai devreme, in 10 decembrie 1943, in Parisul in care, oricum am lua-o, Ernst Jünger era, totusi, un reprezentant, si nu unul oarecare, al fortelor de ocupatie, fotograful Brassaï nota: „Lucrat pina noaptea tirziu. Nu reusesc sa ma extrag din pat... La mine e la fel de frig ca pe strada, sint cincisprezece grade sub zero... Noaptea trecuta a inghetat apa si Alfred a murit congelat in borcanul lui. Pina si un batracian cu singe rece sucomba in clima polara din apartamentul meu [...] Pentru a nu-i impartasi eu insumi soarta, mi-am injghebat o coliba in apartament, sacrificind niste fotografii format mare pe care le recuperasem din expozitii. Am inauntru citeva scaune, o masina de scris, o cafetiera si un resou mic. Totul e bine luminat. De indata ce intru, ma invaluie o caldura blinda, a corpului meu, reverberata, acumulata ca intr-un termos. Daca reusesc sa scriu notele astea, e numai multumita colibei mele...“.
Stranie coincidenta! Nu stiu daca Brassaï si Jünger s-au cunoscut vreodata (desi, cum Jünger ii frecventa pe Cocteau si Picasso, nu e deloc exclus). Nici nu stiu daca unul a citit cartea celuilalt (Convorbiri cu Picasso, respectiv Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie: Ani de ocupatie). Imi place sa cred ca nu.
In ultimul an de razboi, si dupa aceea, Jünger devine el victima, ii moare un baiat de numai optsprezece ani („Durerea e ca o ploaie care la inceput cade masiv, iar apoi patrunde incet in sol. Am intrat acum si noi
