Daca privim in urma, lucrurile sunt minunate: inflatia s-a asezat solid pe o panta scazatoare, ca si dobanzile bancare, cresterea economica - desi mai putin stralucitoare - ramane la un nivel de invidiat, leul este cea mai atragatoare moneda din Europa Centrala, bugetul tarii este aproape in echilibru, somajul scade si salariile cresc. Suficiente motive nu numai de multumire, dar chiar de putina euforie. O analiza lucida arata insa ca motivele de multumire se apropie de sfarsit, iar euforia este singura care ar lipsi pentru a grabi cel putin o evolutie nefavorabila, daca nu o criza in toata regula. Cauza fundamentala a acestei stari de lucruri este ca, desi traim deja cu mult peste mijloacele pe care le avem, ne pregatim asiduu sa marim decalajul dintre cat producem si cat consumam.
Punctul de plecare il constituie deficitul extern, care a ajuns la aproape 12% din PIB in prima jumatate a acestui an. Cresterea puternica a absorbtiei interne s-a datorat, pe partea cererii, majorarii salariilor, creditului si investitiilor; pe partea ofertei, a fost asigurata prin intrarile masive de capital si, intr-o mai mica masura, prin cresterea productiei. Sectorul public a avut un salutar rol neutru, ca urmare a echilibrului bugetar, chiar daca expansiunea numarului de salariati in sectorul public arata ca lucrurile scapa si aici de sub control.
Preocuparea majora vine - ar trebui sa vina! - in legatura cu ceea ce urmeaza. Or, nu numai ca nu s-au adoptat masuri de corectare a dezechilibrelor care se tot aduna, dar directia in care se indreapta politicile publice este diametral opusa celei recomandabile. Exceptia de la regula o constituie din nou politica monetara, dar resursele de care aceasta dispune sunt teribil de limitate. Banca Nationala a intins oricum coarda la maximum si nu mai are de unde sa compenseze relaxarea altor politici. Deocamdata, semnalul a fost
