Greu de prins intr-o formula volumul lui Gheorghe Craciun Trupul stie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa. Evident, cel mai potrivit termen si cel mai vehiculat, asa cum se vede si din titlul pus chiar de autor, este acela de jurnal. Pe de o parte pentru ca dezvaluie ipostaze ale personalitatii scriitorului care in cadru social sint autocenzurate, ascunse cu tenacitate si chiar cu cerbicie uneori, pentru ca paginile tradeaza un eu sau, mai bine-zis, euri sedimentate in coaja bine slefuita si intarita de deasupra, transformata, in timp, in crusta si, in cele din urma, in carapace.

Pe de alta parte, pentru ca, dincolo de pasajele care constituie pur laborator de creatie, ebose ale scrierilor in curs de alcatuire, paginile mustesc de cugetari, opinii, meditatii, pareri personale, interpretari ale zecilor si sutelor de preocupari ce trec prin viata unui om si care, in fond, o creeaza. Gheorghe Craciun scrie despre literatura, despre scris, despre batrinete, despre moarte, despre iubire, despre citit, despre eu, despre corp, despre libertate, despre timp, despre boema, despre concept, despre limbaj, despre scriitura, despre frumusete, despre boala, despre bani, despre lectura, despre trairi, despre sensibilitate, despre degradare, despre creatie, despre angoase, despre nevroza etc. etc. Mai mult chiar, ca orice scriitor care se respecta, nu se putea sa nu ofere in paginile volumului propriile-i definitii ale jurnalului in general si ale jurnalului lui, in particular. Iata doar unul dintre exemplele, nu putine, din Trupul stie mai mult: „Jurnalul ca eu care se depliaza, ca eu care se multiplica. Jurnalul ca negare a eului. In realitate, eul nu este durata, ci tocmai dispersia. El nu este constiinta interioara, ci sentimentul ca tocmai atingerea acestei constiinte e imposibila.“ In toate jurnalele exista astfel de definitii si, prin acestea, incercarea de a sta