Om fi un popor crestin? Orice om se uita in ziare sau la televizor zilele astea nu poate avea decat indoieli. Un cotidian discuta pe larg despre organele interne ale patriarhului decedat: trebuiau scoase la imbalsamare sau nu? De ce nu l-au autopsiat, se intreaba diversi, care au pierdut astfel o mare sursa de distractie suplimentara.

Un alt cotidian il dezgroapa de undeva pe fratele puscarias al mitropolitului Daniel, caci altfel nu aveau o sursa care sa lanseze ca Daniel e ofiter acoperit, si ii ofera largi spatii in care sa spele in public

rufele familiei. Si isteria generala cauta frenetic explicatia unui fenomen perfect banal, moartea unui batran bolnav de 93 de ani, care acceptase riscul unei interventii chirurgicale, la o varsta la care orice interventie chirurgicala presupune un risc enorm.

In acest circ se vede clar ca raposatul nu era de fapt respectat pentru el insusi, ci numai pentru pozitia lui de putere (altfel nu ne-am repezi la maruntaiele lui si am admite ca un patriarh, un om care la 93 de ani vrea sa mai presteze public, va accepta un risc sporit decat un calugar care s-ar fi putut inchide in celula).

Si se mai vede si ca acesti crestini de circumstanta nu admit ca moartea e un fenomen care se petrece din vointa lui Dumnezeu si nu neaparat din vina unei conspiratii iudeo-masonice.

Am scris eu mai demult ca Europa de Vest s-a secularizat dupa ce valorile crestine fusesera internalizate si se manifestau in comportamentul oricarui om, chiar daca nu mergea la biserica, in vreme ce la noi e exact pe dos, suntem niste religiosi declarati, dar cu destule comportamente barbare.

Dar am subestimat fenomenul. Saptamana asta lucrul care m-a suparat cel mai mult este altul. Am observat de ceva timp incoace ca exista un resentiment in crestere fata de corpul nostru medical. Pana la un punct,