Institutul Cultural Polonez din Bucuresti a organizat anul acesta cea de a sasea editie a Concursului de eseuri despre cultura si istoria poloneza. Premiul I si l-au adjudecat, ex aequo, doi tineri autori: Ionut Sociu si Sinziana Costache, cu doua eseuri de factura foarte diferita, dar ambele de o incontestabila originalitate. Publicam in acest numar eseul lui Ionut Sociu, consacrat unuia dintre cei mai mari artisti ai Poloniei contemporane – Tadeusz Kantor, urmind ca saptamina viitoare sa va oferim textul Sinzianei Costache.
Pe Tadeusz Kantor l-am descoperit in urma cu doi ani. Atunci am vazut pe o caseta video celebrul sau spectacol Clasa moarta. Desi multi considera teatrul filmat drept o erezie, pentru mine aceasta vizionare a avut impactul unei revelatii, chiar si in ciuda faptului ca nici filmarea in sine nu era una fericita si nici sunetul nu era prea clar. Si cu toate acestea, ceva in mine s-a clintit, s-a deblocat. Amutisem de emotie, dar era o emotie unica in care se regaseau stari contrare, de stupefactie si candoare. Ma treceau fiori pe care nu-i incercasem pina atunci nici intr-o sala de teatru sau cinema. Nici nu indrazneam sa-mi imaginez cum m-as fi simtit ca spectator, undeva cu douazeci de ani in urma, in Cricoteca din Cracovia.
Pe aceeasi caseta era si un scurt interviu cu el. Privindu-i chipul era ca si cum i-ai fi privit opera. Doar in cazul lui Beckett am mai observat o inrudire atit de intima intre fizionomie si creatie. Kantor poate reprezenta un excelent studiu de caz pentru grilele fiziognomice ale lui Rudolf Kassner si e cel mai bun argument in favoarea acelei speculatii conform careia spiritul isi cauta un trup pe potriva.
Simplificind insa lucrurile, ma incumet sa-l descriu pe acel Tadeusz Kantor din interviu ca pe un barbat ce emana o virilitate aspra, un om cu trasaturi regulate, cu un profil taios si-un c
