"Combinatia de atac la persoana si minciuna sfruntata pe care o practica Adrian Severin, si pe care am analizat-o saptamana trecuta, nu este izolata". Ea tine de un mecanism de stigmatizare care a inflorit in societatea romaneasca la inceputul anilor ‘90 si care a renascut acum, din aceleasi motive.

Din identitatea motivelor, dupa identificarea lor, si din intelegerea mecanismului, prin expunerea lui, vom putea evalua mai bine situatia in care ne gasim acum.

Mai intai mecanismul de stigmatizare. Ca sa-i intelegem natura, va propun sa plecam de la principiul fara de care orice societate devine irespirabila: principiul autolimitarii adversitatii. Normala (in sens liberal-democratic) este numai societatea capabila sa ofere drept de manifestare tuturor opiniilor, cu exceptia acelora care incita la crima (in sens larg).

Aceste opinii, in mod firesc, se opun unele altora, uneori vehement. Opozitia opiniilor, cum stim, creeaza adversari. Trebuie sa existe, prin urmare, o limita a vehementei si, subsecvent, o limita a adversitatii, care nu trebuie sa degenereze in dusmanie. Ce este dusmania? Dorinta de exterminare.

Acesta este lucrul pe care trebuie sa-l evite societatile, pentru a ramane normale - incurajarea incitarii la exterminare a oamenilor care exprima opinii aflate intr-un fel sau altul in dezacord cu opinia dominanta.

Or, ce fac oamenii care transforma deliberat adversitatea in dusmanie? Pun adversarilor de idei etichete infamante (in ochii tuturor oamenilor rezonabili), cu scopul de a-i stigmatiza si de a-i scoate astfel din circuitul respectabilitatii - a-i pune in rand cu dusmanii declarati si de toti recunoscuti ai societatii democratice.

In functie de sensibilitatea opiniei publice, etichetele stigmatizante sunt alese diferit. In 1990, pentru opinia publica, stigmatizanta era eticheta „vanza