Trei elemente definesc, din punct de vedere tematic, proza lui Alexandru Ecovoiu: Puterea, Ordinea si Jocul. De altfel, legatura dintre acestea iese indata la iveala: Puterea este obsesia si miza tuturor romanelor postdecembriste ale prozatorului, iar gestionarea acesteia de catre personaje (si, nu mai putin, de catre autorul insusi) atinge adesea proportii dementiale.
Apoi, Ordinea este manifestarea vizibila a Puterii - sau, mai exact, a detinatorilor ei; in fine, Jocul nu este, in acest angrenaj, o simpla forta de sens contrar, care urmareste instaurarea dezordinii sau slabirea Puterii. Mai degraba, Jocul este Ordinea ascunsa, oculta, acea sursa de instabilitate care ne reaminteste ca Puterea nu se poate concentra niciodata in mainile unui singur individ. Sau, in orice caz, ca o asemenea coagulare a Puterii sta sub regimul provizoratului, ea nefiind altceva decat un preludiu al anarhiei iminente. Si, implicit, al unei noi Ordini.
As putea urmari un asemenea proces in Saludos (1995), Sigma (2002) sau Ordinea (2005). Insa probabil ca el transpare cel mai clar in volumul Statiunea*, reeditat de curand la Editura Polirom. In esenta, cartea este o utopie negativa care colecteaza toate elementele genului: mai intai, o lume fictionala indeterminata (Statiunea), o enclava subzistand in interiorul unui Regat imaginar; apoi, o umanitate generica (personajele se numesc Magistratul, Romancierul, Filosoful, Actorul, Eroul, Eremitul, Doctorul s.a.m.d.), pentru care psihologia este doar un condiment al ideologiei; in fine, o Ordine particulara, identificata - cel putin in aparenta - cu persoana Magistratului, adevaratul stapan al Statiunii. De altfel, Ordinea (si miza implicita a acesteia, adica Puterea) se afirma de la bun inceput ca tema centrala a romanului. O face chiar Magistratul: "Trebuie instituita Ordinea; in parte, am reusit! Pentru asta m-am opus, mer
