Cu prima ocazie cu care mai primiţi o invitaţie la o petrecere, dar vă e teamă să mergeţi, ar fi bine să vă gândiţi că timiditatea afectează până la 40 la sută din populaţie, dar nu trebuie ca acest lucru să fie ca o sentinţă pe viaţă. Cel puţin asta cred psihologii americani. Aceştia sunt de părere că timiditatea se tratează, fiind nevoie de „antrenament” şi de implicarea acestor persoane încetul cu încetul în noi ipostaze sociale. Întâmplător sau nu, unul dintre cei mai mari experţi în timiditate din lume, Bernardo Carducci, a luptat cu propria timiditate.

Acesta, în calitate de director al unui institut specializat de cercetare din cadrul Universităţii Indiana, mărturiseşte, amintindu-şi de tinereţe, că avea mulţi prieteni, dar nu avea întâlniri. Psihologul spune că timiditatea cere o percepţie a sinelui care se dezvoltă abia după primele 18 luni de viaţă. Timiditatea, de fapt, implică sentimente excesive de conştientizare de sine, o autoevaluare negativă şi autopreocupări negative, mai spune psihologul. „O persoană timidă se comportă ca şi cum ar avea o oglindă în permanenţă în faţa sa”, a explicat Bernardo Carducci.

Specialiştii de la Universitatea Indiana sunt de părere că şi genetica pare a juca un rol în acest tip de comportament. Astfel, aproximativ 15% dintre bebeluşi se nasc cu ceea ce se numeşte „temperament inhibat”, ceea ce se „traduce” printr-o reacţie plină de stres la noile experienţe. Un copil cu un astfel de temperament se poate ghemui dacă aude că un balon a „explodat”, de exemplu. Jonathan Cheek, psiholog la Colegiul Wellesley din Massachusetts, susţine că pur şi simplu unele persoane se nasc cu mai multe „şanse” de a deveni timide, comparativ cu altele. Bernardo Carducci mai spune că timizii pot fi sociabili şi să aibă prieteni, dar tind să facă acelaşi lucru o dată şi încă o dată în acelaşi cerc restrâns de persoane