Cercetarea în vederea cunoaşterii unui adevăr e mai totdeauna o aventură. O capcană a spiritului, întrucât dacă ştii de la ce premise porneşti n-ai cum bănui la ce încheieri poţi ajunge.

Căci, deseori, intervine imprevizibilul care, de pe o pistă dinainte stabilită, te împinge pe cărări lăturalnice ce se dovedesc, însă, la fel de ispititoare şi te îndeamnă să te opreşti, ba chiar să zăboveşti.

E ceea ce mi s-a întâmplat nu de puţine ori în excursiile prin biblioteci şi arhive, româneşti şi străine.

Dar mai bine să nu întârzii cu astfel de scuze şi să relatez ce surprize am avut măcar în câteva asemenea ocazii.

Imnuri, rugăciuni şi marşuri

Un caz de indiscutabil interes, m-a convins, că şi în poezie, surpriza poate fi pricinuită nu numai de inspiraţia creatorului sau de rezonanţa versului, ci şi de alte sonorităţi. Exemplul mi-a fost oferit de Radu Gyr, socotit de exegeţii săi un "simbol al mişcării legionare", căreia i-a rămas, poate, fidel chiar şi atunci când colabora la "Glasul patriei", organul pentru străinătate al Ministerului de Interne ceauşist. Cine poate şti?

Toate acestea sunt, însă, mai mult sau mai puţin cunoscute. Care a fost, dar, surpriza?

Ei bine, într-o bună zi, printre manuscrisele rămase de la poet am dat şi peste un cilindru de carton, de circa 60-70 de centimetri lungime şi, desfăcându-i capacul, am găsit un sul de hârtie groasă, de bună calitate, amintind de pergament, iar pe el - cules cu o literă mare, frumoasă - imitând scrisul de mână - un lung "Imn de slavă Regelui Carol II", semnat Radu Gyr.

Are nu mai puţin de 12 strofe, care ar solicita prea mult spaţiu spre a fi reproduse în întregime, încât mă mulţumesc să reproduc doar patru din ele, revelatoare şi pentru celelalte.

Aşadar:

"Măria Ta

pe vremuri poetul plânsu-mi-s-a

că de la Vatra Dorni