De curând, am primit prin e-mail un joc al iluzionistului care-şi spune David Copperfield. Mărturisesc că nu mă dau în vânt după iluzionişti şi, dacă-i vorba, prefer să mă iluzionez singură. N-am gustat niciodată spectacolele lui David Copperfield, transmise cu mare pompă la televizor. Cu toate astea, din curiozitate, cum se întâmplă, am deschis "iluzia". Erai invitat să-ţi alegi, în gând, o carte de joc dintr-un grup de şase. Apoi să te uiţi în ochii deloc urâţi ai lui Copperfield. Asta nu era obligatoriu, era o simplă figură de stil. Apoi, la următoarea schimbare de imagine pe ecran, el, atotştiutorul, îţi spunea ce carte ţi-ai ales, în felul următor: din cele şase figuri afişate, lipsea tocmai cea pe care-ţi puseseşi ochii. Alesul a fost, la început, regele de cupă. Era un omagiu adus bunicii mele care pretindea că "simte" regele de cupă şi-l poate scoate dintr-un şir de cărţi de joc puse pe dos, chiar dacă era vorba de un pachet nou-nouţ. Am fost destul de uimită să văd că, într-adevăr, la fel ca bunica, şi iluzionistul electronic l-a ghicit din prima. Am mai făcut, la iuţeală, două încercări, una cu dama de treflă, alta cu valetul de pică, având grijă să nu-mi fixez şi ochii pe carte. Povestea a funcţionat din nou, perfect, iar cartea de joc selectată mental de mine a dispărut de pe ecran. O clipă mi-a plăcut să cred că e posibil. Cum existenţa e destul de monotonă, e agreabil să ieşi, fie şi pentru o clipă, din banalul legilor ei. N-am să dezvălui, de aceea, trucul lui David Copperfield, căci truc era, şi încă unul destul de grosier. (}in totul la dispoziţia doritorilor). Dar jocul mi-a amintit de cartea lui Maurois, Maşina de citit gândurile.

çncă din antichitate oamenii au meditat la relaţia gând-cuvânt. Iar cuvintele, adică învelişul concrescut pe gând, au fost mereu puse în cauză. Dacă-i citeşti pe antici, îţi vine să nu mai scrii nici un rând,