O surpriză plăcută între debuturile în proză, din care editura Polirom şi-a făcut un foarte ambiţios program, este romanul Gabrielei Gavril, Fiecare cu Budapesta lui. În locul prozelor cu substrat autobiografic, în care este descris miraculosul traseu existenţial al unor tineri de azi, de la cravatele roşii de pionier la primele joint-uri şi/sau perversiuni sexuale, care au făcut şcoală odată cu spectaculoasa lansare a colecţiei în vara anului 2005, autoarea propune o viguroasă satiră a mediului intelectual ieşean, cu preponderenţă a celui universitar şi literar.

Romanul este un soi de jurnal sui-generis, alcătuit din instantanee, notaţii disparate despre întâmplări de tot felul, vise, amintiri din viaţa unui personaj, prozatorul şi profesorul Ştefan Negru. Toate alcătuiesc un foarte credibil şi complet tablou, în notă hiperrealistă, al tranziţiei româneşti în anii din urmă: viaţa de familie dominată de senzaţia de sufocare pe care o produc frustrările şi lipsa de comunicare între soţi, lumea literară cu orgoliile ei, lipsa de substanţă a dezbaterilor intelectuale, răfuielile groteşti în public ale oamenilor din mediul artistic, manifestările teribiliste ale tinerilor creatori ce, uneori, ţin loc de operă, mediul universitar, dominat de ambiţii, frustrări şi bătălii pentru funcţii. În peregrinările sale, eroul Gabrielei Gavril întâlneşte întreaga faună a tranziţiei, de la politicienii puşi pe înavuţire la boemii loseri înecaţi în vodcă, scriitorii geniali şi criticii lipsiţi de vocaţie, nevestele suspicioase şi amantele bovarice. Nu lipsesc ştirile senzaţionale din ziare şi, mai ales varianta lor transfigurată la nivelul străzii, zvonurile şi bârfele de tot felul.

Situat pe graniţa foarte îngustă care separă comicul de tragic, romanul Gabrielei Gavril seamănă până la un punct cu filmele lui Lucian Pintilie, Emir Kusturica sau Cristian Nemescu. O privire e